Partajul bunurilor comune ale soților

Partajul bunurilor comune ale soților. Bunurile dobândite înainte ca căsătoria să existe nu intră în comunitatea de bunuri. Regula de bază este că bunurile dobândite de soți în timpul căsătoriei sunt bunuri comune; totuși, există și excepții, iar soții pot avea și bunuri proprii.

BUNURI EXCEPTATE DE LA PARTAJUL BUNURILOR COMUNE ALE SOȚILOR

În Codul Civil sunt considerate bunuri proprii, care aparțin individual fiecăruia dintre soți următoarele:

1. bunurile dobândite prin moștenire legală, legat sau donație, cu excepția cazului în care dispunătorul a prevăzut expres că acestea vor fi comune;
2. bunurile de uz personal;
3. bunurile destinate exercitării profesiei unuia dintre soți, cu excepția situației în care fac parte dintr-un fond de comerț care este în comun;
4. drepturile patrimoniale de proprietate intelectuală asupra creațiilor sale și asupra semnelor distinctive înregistrate (drepturi de marcă);
5. bunurile dobândite cu titlu de premiu sau recompensă, manuscrisele științifice sau literare, schițele și proiectele artistice, proiectele de invenții și alte asemenea bunuri;
6. indemnizația de asigurare și despăgubirile pentru orice prejudiciu material sau moral;
7. bunurile, sumele de bani sau orice valori care înlocuiesc un bun propriu, precum și bunul dobândit în schimbul acestora;
8. fructele bunurilor proprii.

BUNURI PARTAJABILE LA PARTAJUL BUNURILOR COMUNE

Categoria bunurilor sunt destinate să asigure mijloacele materiale necesare susținerii familiei. Pentru determinarea conținutului noțiunii de bunuri comune, se folosesc trei criterii care izvorăsc din prevederile art. 339 din Cod Civil  și anume:

1. bunul să fie dobândit de soți sau de unul dintre ei;
2. dobândirea bunului să fi avut loc în timpul căsătoriei;
3. bunul să nu facă parte din categoriile de bunuri proprii enumerate de art. 340 din Cod Civil.

În principiu, prezumția de comunitate se aplică oricărei categorii de bunuri, dacă au fost dobândite de soți în timpul căsătoriei, cu excepția acelora care sunt considerate bunuri proprii potrivit legii. Se apreciază că sunt bunuri comune orice lucruri care pot fi obiect de drepturi și obligații patrimoniale și drepturile reale privind bunurile respective. Cu toate acestea, în legătură cu anumite categorii de bunuri, se impun o serie de precizări, cu atât mai mult cu cât calificarea lor ca bunuri comune sau proprii a fost controversată în literatura juridică.

VENITUL DIN MUNCĂ – BUN COMUN SAU PROPRIU?

Opinia dominantă în literatura juridică susține că venitul din muncă este un bun comun al soților, argumentându-se mai ales cu prevederile art. 341 din Codul familiei referitoare la veniturile din muncă și cele asimilate acestora. Astfel, „Veniturile din muncă, sumele de bani cuvenite cu titlu de pensie în cadrul asigurărilor sociale și altele asemenea, precum și veniturile cuvenite în temeiul unui drept de proprietate intelectuală sunt bunuri comune, indiferent de data dobândirii lor, însă numai în cazul în care creanța privind încasarea lor devine scadentă în timpul comunității”.

Pentru a califica corect câștigul din muncă, trebuie să avem în vedere prevederile Codului Civil, care trebuie interpretate strict, atât în ceea ce privește regula conform căreia orice bunuri dobândite de soți în timpul căsătoriei sunt bunuri comune, cât și în ceea ce privește excepțiile limitativ precizate la bunurile proprii. Astfel, venitul din muncă nu face parte din nicio categorie exceptată de la regimul comunității și, prin urmare, trebuie considerat bun comun al soților. Faptul că această categorie nu este menționată ca fiind bun propriu nu este o omisiune legislativă, ci reflectă intenția legiuitorului de a include venitul din muncă în categoria bunurilor comune. Atunci când legiuitorul a dorit ca anumite venituri să fie exceptate de la regimul comunității, a făcut-o în mod explicit.

ACHIZIȚIA DE IMOBILE DOAR PE NUMELE UNUIA DINTRE SOȚI, DUPĂ PARTAJUL BUNURILOR COMUNE

Prezumția de comunitate funcționează și în cazul bunurilor imobile dobândite în timpul căsătoriei, însă sunt necesare anumite precizări, deoarece uneori doar unul dintre soți apare în actul de dobândire și este înscris în cartea funciară.

La actele de dobândire a imobilelor, nu este necesară manifestarea expresă de voință a ambilor soți, așa cum prevede legea în cazul actelor juridice de înstrăinare. Astfel, notarul public va refuza întocmirea actului de dobândire a imobilului pe numele unuia dintre soți doar în cazul în care ar exista opoziție din partea celuilalt soț, altfel el nu va putea efectua cercetări cu privire la starea civilă a persoanei solicitante, ci va fi obligat să ia act de declarațiile părților. Aceasta nu înseamnă că bunul dobândit în astfel de condiții va deveni proprietatea exclusivă a soțului care figurează în actul de dobândire; dimpotrivă, bunul va fi supus regimului juridic al comunității de bunuri, indiferent dacă în actul de dobândire apare numai unul dintre soți sau nu se face nicio mențiune că este căsătorit. Excepție fac imobilele dobândite în condițiile art. 340 lit. a Codul Civil, care vor fi considerate bunuri proprii ale soțului dobânditor.

PARTAJUL BUNURILOR COMUNE ALE SOȚILOR

Partajul bunurilor comune poate fi realizat fie prin bună învoială, fie prin hotărâre judecătorească (art. 670 Cod civil).

Învoiala părților poate fi convenită înainte de intentarea acțiunii de divorț (sub formă notarială, cu efect sub rezerva desfacerii căsătoriei), în timpul procesului de divorț (prin declarație verbală în fața instanței consemnată în încheierea de ședință, precum și prin formă notarială), după rămânerea definitivă a hotărârii de divorț sau după înregistrarea hotărârii de divorț pe marginea actului de căsătorie. Prin învoiala soților, pot fi determinate, în natură, bunurile care urmează să revină fiecăruia dintre ei. De asemenea, învoiala poate avea ca obiect stabilirea drepturilor fiecărui soț asupra unei cote-părți din bunurile comune. Aceasta poate interveni în legătură cu toate bunurile comune sau doar cu o parte dintre ele. Forma în care se încheie învoiala soților se va conforma regulilor dreptului comun referitoare la actele juridice.

Dacă soții ajung la un acord cu privire la partajul bunurilor comune, acesta poate fi soluționat odată cu divorțul. Partajul bunurilor comune poate fi soluționat și după divorț. Dreptul de a iniția o astfel de acțiune de partaj este imprescriptibil (art. 669 CC).

Învoiala soților cu privire la împărțirea bunurilor comune poate avea loc în timpul căsătoriei, chiar și înainte de introducerea acțiunii de divorț, dar în vederea divorțului. Există autori care au interpretat astfel textul de lege, considerând că art. 36 alin. (1) din Codul familiei nu se referă la momentul în care soții pot încheia convenția de împărțire a bunurilor comune, ci la momentul în care aceasta urmează să-și producă efectele. Prin urmare, „la desfacerea căsătoriei” înseamnă la momentul desfacerii căsătoriei sau în vederea acestei desfaceri.

O completare a dispozițiilor art. 360 C.civ. aduce posibilitatea de modificare a regimului matrimonial al separației de bunuri, care, în fapt, reprezintă o reglementare a unui nou regim matrimonial, respectiv regimul participării la achiziții. Această modalitate de reglementare a noului regim matrimonial este considerată cel puțin discutabilă, deoarece în alte sisteme de drept din care legiuitorul s-a inspirat în elaborarea Codului civil, regimul participării la achiziții este tratat ca un regim matrimonial distinct, nu ca o modalitate de lichidare a regimului separației de bunuri.

CONCLUZIE

Efectele divorțului asupra bunurilor comune ale soților pot fi soluționate prin învoiala părților sau prin hotărâre judecătorească. Dacă soții ajung la un acord cu privire la partajul bunurilor comune, acesta poate fi realizat odată cu divorțul. În caz contrar, partajul bunurilor comune poate fi soluționat ulterior.

Răzvan Petrea – avocat Timișoara

---