Autoritatea de lucru judecat are un rol fundamental în asigurarea stabilității și predictibilității în cadrul ordinii juridice. De-a lungul timpului, în sfera juridică, s-a consolidat o maxima esențială ce subliniază importanța hotărârilor judecătorești: „lucrul judecat trebuie considerat ca exprimând adevărul”

Autoritatea de lucru judecat reprezintă o calitate esențială a hotărârilor judecătorești. Această autoritate derivă din puterea instanței de a soluționa, în mod irevocabil, litigiile între părți, asigurând astfel securitatea juridică și stabilitatea raporturilor juridice. Prin această calitate, justiția își afirmă unitatea și coerența, respectându-se reciproc deciziile luate de diversele organe de jurisdicție, în ciuda diversității competențelor acestora.

Contextul Istoric – privind Autoritatea de lucru judecat

Istoric vorbind, „autoritatea de lucru judecat” a fost inițial legată de o instituție de natură probatorie, fiind tratată ca o prezumție legală în cadrul mijloacelor de probațiune.

Din perspectiva valorii logice, există contestații cu privire la principiul „res iudicata pro veritate accipitur”. Prezumția legală de adevăr este flexibilă, diferențiindu-se în funcție de părțile implicate în proces. Cu toate acestea, există situații în care, deși o hotărâre beneficiază de „autoritatea de lucru judecat”, realitatea adevărului juridic poate fi discutabilă, ridicând întrebări asupra valorii logice a argumentației judiciare.

Prezumția legală de adevăr, pe care se bazează „autoritatea de lucru judecat”, prezintă dificultăți în explicarea efectului negativ al acesteia, în special în ceea ce privește imposibilitatea reînceperii proceselor. Autoritatea de lucru judecat servește drept barieră împotriva redeschiderii litigiilor, însă contradicțiile inerente și necesitatea de a dezbate natura și existența prezumției evidențiază complexitățile acestui principiu.

Principiul imutabilității actului jurisdicțional

Imutabilitatea actului jurisdicțional subliniază caracterul final și incontestabil al hotărârilor judecătorești. În esență, autoritatea de lucru judecat se îndepărtează de principiul contestabil că o hotărâre judecătorească poate fi considerată drept adevăr absolut, adoptând o perspectivă în care imutabilitatea și consecințele practice ale acesteia devin incontestabile. Fundamentând autoritatea de lucru judecat pe principiul imutabilității, putem înțelege mai bine forța și aplicabilitatea altor hotărâri judecătorești, care nu se limitează strict la soluționarea fondului litigiului.

Cadru legal și condiții ale autorității de lucru judecat

Conform Codului Civil, existența Autorității de Lucru Judecat este condiționată de îndeplinirea unei triple identități: obiect, cauză și părți. Acest principiu este esențial pentru recunoașterea și aplicabilitatea autorității lucrului judecat în practica judiciară. De asemenea, Codul de Procedură Civilă stipulează că excepția puterii lucrului judecat poate fi invocată atât de părți, cât și de judecător, subliniind astfel importanța acestui mecanism în asigurarea consistenței și echității în sistemul juridic.

Deși conceptul de Autoritate de Lucru Judecat este fundamental pentru integritatea sistemului juridic, reglementarea actuală prezintă anumite aspecte critice. Acestea includ delimitarea neclară între condițiile de formă și substanța incidentului, limitarea aplicabilității autorității doar la cereri introductive, precum și ambiguitățile generate de utilizarea alternantă a termenilor „lucru judecat” și „puterea lucrului judecat”. De asemenea, legislația nu oferă o reglementare clară cu privire la aplicabilitatea autorității lucrului judecat în raporturile dintre diferite jurisdicții, creând potențial pentru confuzii și interpretări divergente.

Autoritatea de lucru judecat și de dinamica ei în cadrul reglementărilor actuale

În cadrul legislației civile, sintagmele „autoritatea lucrului judecat” și „puterea lucrului judecat” sunt folosite cu o anumită variație. Această distincție între termeni ridică întrebarea dacă aceștia ar trebui să fie atribuiți semnificații distincte sau sunt pur și simplu sinonime. Unii autori susțin că acestea sunt doar expresii diferite ale aceleiași entități juridice. Cu toate acestea, această concluzie, deși comodă, pare a fi prea simplistă și riscantă.

Termenii menționați anterior au sugerat o posibilă distincție între „autoritatea relativă” – echivalentă autorității lucrului judecat – și „autoritatea absolută” – echivalentă puterii lucrului judecat. Această posibilă distincție ar putea genera confuzia între puterea lucrului judecat și opozabilitatea hotărârii. Este important să evaluăm aceste distincții cu atenție pentru a înțelege pe deplin implicațiile lor în contextul juridic.

Un aspect important al lucrului judecat este dinamica sa în raport cu existența și exercitarea căilor de atac. Autoritatea lucrului judecat evoluează în funcție de aceste aspecte, consolidându-se sau slăbindu-se în funcție de circumstanțele specifice. Această dinamică poate fi descrisă printr-o serie de stări distincte, fiecare cu propriile sale caracteristici și implicări practice.

Puterea lucrului judecat și forța executorie a hotărârii

Deși termenii „puterea lucrului judecat” și „forța executorie a hotărârii” pot părea similari, aceștia reprezintă categorii juridice distincte. Deși au funcții complementare, acestea nu sunt identice și nu decurg una din cealaltă în mod direct. Este important să înțelegem diferențele între aceste concepte pentru a aplica corect legislația relevantă și pentru a asigura respectarea drepturilor și obligațiilor părților implicate într-un litigiu.

Există mai multe argumente care susțin nonidentitatea acestor două categorii juridice. Printre acestea se numără faptul că autoritatea lucrului judecat se atașează hotărârii de la momentul adoptării, în timp ce forța executorie a hotărârii este dobândită ulterior, prin învestirea acesteia cu formulă executorie. De asemenea, execuția hotărârii presupune realizarea imediată a efectelor sale, în timp ce puterea lucrului judecat are ca scop păstrarea soluției adoptate pentru viitoare litigii similare.

În concluzie, deși există unele suprapuneri între aceste concepte, este important să le tratăm ca entități distincte în cadrul sistemului juridic. Înțelegerea diferențelor dintre puterea lucrului judecat și forța executorie a hotărârii este esențială pentru aplicarea corectă a legii și pentru asigurarea justiției în procesele judiciare.

Partea protejată de Lucrul judecat

În ceea ce privește partea dintr-o hotărâre care este sub protecția lucrului judecat, au existat de-a lungul timpului două concepții extreme în doctrină și jurisprudență, atât în România, cât și în alte jurisprudențe străine:

a) Potrivit primei concepții, autoritatea lucrului judecat rezultă numai din dispozitivul hotărârii, deoarece acesta reprezintă esența hotărârii.

b) Conform celei de-a doua concepții, autoritatea lucrului judecat rezultă și din considerentele hotărârii, deoarece acestea sunt esențiale pentru motivarea și înțelegerea dispozitivului.

Cu toate acestea, este unanim acceptat că autoritatea lucrului judecat se atașează dispozitivului hotărârii, adică la ceea ce a fost efectiv judecat, și nu considerentelor, care reprezintă justificarea în fapt sau în drept a deciziei instanței. Astfel, interesul principal este asupra propozițiilor expres exprimate sau clauzelor explicite ale dispozitivului.

Totuși, trebuie să abordăm considerentele cu o mai mare subtilitate. Astfel, vor beneficia de autoritatea lucrului judecat acele considerente fără de care nu ar fi posibilă înțelegerea dispozitivului hotărârii. De asemenea, sunt incluse în sfera autorității lucrului judecat „considerentele decisive”, care susțin necesar dispozitivul, făcând parte integrantă din acesta.

Autoritatea lucrului judecat privește ceea ce a fost efectiv tranșat prin dispozitivul hotărârii. Totuși, trebuie să luăm în considerare și ceea ce s-a întâmplat înainte și după hotărârea asupra fondului. Astfel, sub autoritatea lucrului judecat intră și chestiunile incidentale necesare rezolvării pentru a ajunge la decizia instanței, precum și urmările juridice inevitabile ce decurg din soluția pronunțată asupra fondului.

Natura autorității lucrului judecat

Excepția puterii lucrului judecat este considerată o excepție de ordine publică, iar autoritatea lucrului judecat este reglementată prin norme cu valoare imperativă. Conform articolului 166 din Codul de Procedură Civilă, excepția puterii lucrului judecat poate fi ridicată chiar și înaintea instanțelor de recurs, fie de părți, fie de către judecători.

Autoritatea lucrului judecat se caracterizează prin obligativitate, iar părțile și instanța trebuie să se supună efectelor lucrului judecat. De asemenea, partea în favoarea căreia acționează autoritatea lucrului judecat nu poate renunța la beneficiul acesteia. Această soluție este compatibilă cu rosturile autorității lucrului judecat, precum și cu efectul său pozitiv și negativ asupra părților implicate într-un litigiu.


Condițiile Lucrului Judecat

Articolul 1201 din Codul Civil stabilește elementele structurale ale lucrului judecat și, implicit, condițiile cumulative pentru existența acestuia: „Este lucru judecat atunci cand a doua cerere in judecata are acelasi obiect, este intemeiata pe aceeasi cauza si este intre aceleasi parti, facuta de ele si in contra lor in aceeasi calitate.”. Astfel, aceste condiții sunt:

1. Identitatea de Obiect

Obiectul reprezintă protecția unui drept sau a unui interes pentru realizarea căruia calea justiției este obligatorie. Este necesar ca ambele cereri să aibă același obiect, adică pretenția din cerere, scopul sau folosul avut în vedere de reclamant.

Identitatea de obiect este esențială în verificarea existenței lucrului judecat și presupune mai mult decât doar identitatea bunului determinat și a cantității acestuia. Ea implică și identitatea dreptului subiectiv care se reclamă asupra acelui obiect, inclusiv scopul final urmărit prin ambele acțiuni.

Pentru a verifica identitatea de obiect, trebuie analizate circumstanțele concrete ale litigiilor, atât prin prisma celor două cereri, cât și a dispozitivului și considerentelor hotărârii.

Este important de reținut că hotărârea obținută într-un litigiu poate fi un obstacol în exercitarea unei alte acțiuni, iar alegerea între două acțiuni poate fi influențată de existența autorității lucrului judecat. Trebuie verificat dacă există identitate de obiect și dacă prin noua cerere supusă judecătorului s-ar putea ajunge la adoptarea unei hotărâri care să contrazică hotărârea precedentă.

2. Identitatea de Cauză

Cauza acțiunii, numită și „cauza petendi”, desemnează faptul juridic sau material care constituie temeiul legal al beneficiului sau dreptului cerut. Este esențial ca ambelor cereri să le fie întemeiate pe aceeași cauză.

Identitatea de cauză este un alt aspect crucial în determinarea existenței lucrului judecat și este esențial să fie distinsă de circumstanțele sau mijloacele care au putut concura la constituirea acelei cauze sau pot servi la justificarea existenței acesteia.

Prin cauză se înțelege faptul material sau juridic care constituie temeiul legal sau fundamentul direct și imediat al dreptului sau al beneficiului legal pe care una din părți îl invocă. Cauza nu este însuși dreptul sau beneficiul legal, ci reprezintă sursa generatoare a acestora.

Este important să se înțeleagă că nu există identitate de cauză atunci când se urmăresc acțiuni succesive cu privire la același obiect, dar întemeiate pe cauze diferite. De exemplu, nu există identitate de cauză între o cerere în anulare pentru un viciu de consimțământ și o altă cerere în anulare întemeiată pe lipsa de cauză sau pe o cauză ilicită.

Pe de altă parte, va exista autoritate de lucru judecat dacă sunt îndeplinite și celelalte condiții atunci când se respinge o acțiune în revendicare și ulterior se introduce o petiție de ereditate sau când se respinge o acțiune în revendicare sau o petiție de ereditate și ulterior se cere partajul privitor la aceeași succesiune.

Identitatea de cauză poate rezulta nu doar din acțiuni, ci și din excepțiile care se opun acestor acțiuni.

Este important să se rețină că o hotărâre, oricât de general formulată ar fi, nu poate produce autoritate de lucru judecat față de o cerere nouă bazată pe o cauză care a apărut după pronunțarea acelei hotărâri. De asemenea, o hotărâre nu poate constitui autoritate de lucru judecat față de o nouă cerere în cazul în care starea lucrurilor s-a schimbat între momentul pronunțării hotărârii și introducerea cererii noi.

3. Identitatea de părți

Este necesar ca ambele cereri să fie făcute de aceleași părți, în contra lor și în aceeași calitate juridică.

Articolul 1201 nu lasă loc de îndoială că toate cele trei elemente trebuie să fie îndeplinite cumulativ.

Totuși, s-a propus înlocuirea primelor două elemente – obiectul și cauza – cu un altul care să le cuprindă pe amândouă, și anume: identitatea de chestiune litigioasă. Acest lucru se datorează faptului că în materie de lucrul judecat, interesează mai ales ceea ce a fost obiectul dezbaterilor contradictorii în fața instanței și ce a decis instanța în cele din urmă. Cu toate acestea, în reglementarea actuală, obiectul și cauza sunt condiții distincte, iar pentru a le face compatibile cu diferitele înțelesuri la care poate îndemna afirmarea lucrului judecat.

Din perspectiva celor două efecte ale lucrului judecat, semnificația elementelor constitutive este diferită. Astfel, atunci când se discută despre efectul pozitiv al lucrului judecat, conceptele de obiect și cauză nu sunt foarte utile, fiind preferabilă noțiunea de „chestiune litigioasă”. Pe de altă parte, atunci când se discută despre efectul negativ al lucrului judecat, noțiunea de „chestiune litigioasă” se dovedește a fi prea largă, fiind necesară o verificare completă și detaliată a identității triple de obiect, cauză și părți. Prin urmare, conceptele de obiect, cauză și părți își dovedesc utilitatea pentru verificarea excepției lucrului judecat, cu condiția să li se atribuie o interpretare suplă.

Așa cum stipulează articolul 1201 din Codul Civil, autoritatea lucrului judecat se referă la părțile implicate într-un proces și nu la identitatea lor fizică, ci la identitatea lor juridică. Această distincție este crucială, chiar și atunci când rolurile procesuale, precum cel de reclamant sau de pârât, se schimbă.

Pentru a înțelege mai bine conceptul de parte în cadrul lucrului judecat, este important să analizăm situațiile în care o persoană poate fi considerată parte într-un proces. Astfel, o parte este acea persoană care a avut dreptul și posibilitatea de a-și susține punctul de vedere în instanță și împotriva căreia sau în favoarea căreia s-a pronunțat o hotărâre. Acest aspect subliniază caracterul individual și relativ al lucrului judecat.


Autoritatea de lucru judecat în contextul opozabilității

Este unanim acceptat că opozabilitatea hotărârii și autoritatea relativă a lucrului judecat sunt chestiuni fundamentale în dreptul procesual civil. Totuși, spre deosebire de opozabilitatea actelor juridice convenționale, care sunt create de manifestările de voință ale părților, hotărârile judecătorești sunt rezultatul soluționării unui diferend juridic de către o autoritate publică. Această distincție este crucială în analiza modului în care efectele unei hotărâri judecătorești se propagă în afara părților implicate direct în litigiu.

Opozabilitatea și autoritatea relativă a lucrului judecat

În esență, opozabilitatea se referă la capacitatea unei hotărâri judecătorești de a produce efecte juridice față de terți, în timp ce autoritatea relativă a lucrului judecat indică sfera de aplicabilitate a hotărârii între părțile implicate în litigiu. În dreptul procesual civil, opozabilitatea este subiectul unor dezbateri intense, cu opinii divergente asupra extinderii efectelor unei hotărâri judecătorești către terți.

Puncte de vedere contradictorii

Există două opinii principale cu privire la opozabilitatea hotărârii judecătorești față de terți. O primă perspectivă susține că hotărârea judecătorească ar trebui să fie opozabilă terților, având în vedere originea sa dintr-o autoritate publică. Pe de altă parte, o altă opinie argumentează că hotărârea judecătorească nu ar trebui să își extindă efectele către terți, deoarece aceștia nu au participat la proces și nu au beneficiat de principiul contradictorialității.

Cu toate că cele două puncte de vedere par ireconciliabile la prima vedere, realitatea practicii juridice impune nuanțări și compatibilități între ele. Interesele părților implicate în litigiu, dar și ale terților, necesită o abordare echilibrată a opozabilității hotărârii judecătorești.

Distincția esențială între autoritatea relativă și opozabilitate

Este important să subliniem diferența între autoritatea relativă a lucrului judecat și opozabilitate. În timp ce autoritatea relativă se referă la sfera de aplicabilitate a hotărârii între părțile implicate în litigiu, opozabilitatea indică capacitatea unei hotărâri de a produce efecte față de terți. Această distincție este esențială pentru înțelegerea complexității opozabilității hotărârii judecătorești în practica juridică.

Diferențierea între opozabilitate și Autoritatea relativă a lucrului judecat

În dreptul civil, distingerea între opozabilitate și autoritatea relativă a lucrului judecat reprezintă un aspect crucial în procesul de aplicare și interpretare a hotărârilor judecătorești. În conformitate cu articolul 1201 din Codul Civil, care consacră impropriu lucrul judecat printre mijloacele de probațiune ca o prezumție legală, se definește că „este lucru judecat atunci când a doua cerere în judecată are același obiect, este întemeiată pe aceeași cauză și este între aceleași părți, făcută de ele și în contra lor în aceeași calitate”. Acesta este un exemplu al consacrării autorității relative a lucrului judecat.

Funcțiunea Autorității lucrului judecat

Funcția autorității lucrului judecat derivă din faptul că acest atribut juridic este specific actului jurisdicțional, împiedicând o altă instanță să reia în judecată același litigiu sub aceleași condiții. Opozabilitatea, pe de altă parte, nu este specifică actului jurisdicțional și constă în extinderea indirectă a efectelor elementului juridic, inserat prin actul jurisdicțional, în ordinea juridică, față de alte persoane decât cele implicate în litigiu.

Autoritatea lucrului judecat vs. Opozabilitate

Autoritatea lucrului judecat postulează imutabilitatea litigiului în raport cu părțile și instanța, în timp ce opozabilitatea derivă din specificitatea actului jurisdicțional, care se propune să restabilească pacea socială și să fie considerat un element integrant al ordinii juridice. Astfel, în fața unei hotărâri judecătorești, terțul poate invoca diverse mijloace de acțiune împotriva opozabilității acesteia, inclusiv neîndeplinirea unei condiții specifice de opozabilitate, cum ar fi publicitatea, sau acțiuni principale pentru valorificarea propriilor drepturi în legătură cu pretențiile deja tranșate prin hotărâre.

Deși există unele poziții doctrinare care susțin adagiul „res iudicata pro veritate accipitur” ca sursă comună de inspirație pentru explicarea fundamentului autorității lucrului judecat și a opozabilității, doctrina actuală a optat pentru un studiu funcțional al acestora. Autoritatea lucrului judecat se justifică prin necesitatea împiedicării reluării indefinite a aceluiași litigiu și evitarea adoptării unor hotărâri contradictorii, în timp ce opozabilitatea derivă din specificitatea actului jurisdicțional în cadrul ordinii juridice.


Autoritatea materială și autoritatea procesuală

În discuțiile despre efectele lucrului judecat, se disting două concepte principale: teza autorității materiale și teza autorității procesuale. Acestea au la bază ideea că o hotărâre judecătorească nu produce doar un efect negativ, ci și unul pozitiv. Autoritatea materială se referă la efectul pozitiv al lucrului judecat, în sensul că hotărârea creează un drept nou. Pe de altă parte, autoritatea procesuală se referă la efectul negativ al lucrului judecat, unde litigiul deja tranșat nu poate fi adus din nou în fața instanței.

În cadrul teoriei materiale a lucrului judecat, autoritatea hotărârii este considerată a avea o valoare „creatoare”, modificând starea dreptului anterior și creând un nou raport de drept. Această teorie se bazează pe ideea unei „novații” prin hotărârea judecătorească, însă este supusă unei critici riguroase, deoarece hotărârea nu stinge obligația, ci doar o confirmă. În plus, se ignoră efectul negativ al lucrului judecat, unde litigiul tranșat nu poate fi reconsiderat.

În cadrul teoriei procesuale a lucrului judecat, autoritatea hotărârii nu influențează starea dreptului preexistent, ci formează o legătură procesuală relativă la raportul de drept dedus judecății. Opiniile sunt împărțite în privința conținutului acestui raport, unii susținând obligația instanței de a decide în același sens în judecata ulterioară, iar alții interzicând reexaminarea chestiunilor deja tranșate.

Efectul pozitiv și efectul negativ al lucrului judecat

Efectul lucrului judecat se manifestă prin două aspecte: unul pozitiv și unul negativ. Prin efectul pozitiv, câștigătorul procesului se poate prevala de dreptul recunoscut în procesul civil, iar această recunoaștere anterioară influențează rezolvarea unui conflict similar într-un alt proces. Prin efectul negativ, se asigură imutabilitatea verificării jurisdicționale, fiind interzisă rediscutarea aceleiași chestiuni litigioase după o hotărâre definitivă sau irevocabilă. Acest aspect este garantat de puterea lucrului judecat și nu poate fi modificat de nicio lege ulterioară, cu excepția unei legi noi care ar crea un drept subiectiv nou.


Autoritatea hotărârii instanţei civile faţă de o altă instanţă civilă

În contextul relațiilor de autoritate între instanțele civile, se ridică întrebarea asupra cărei hotărâri să prevaleze în situația în care una dintre instanțe a pronunțat deja o soluție asupra unei chestiuni litigioase ce ar putea afecta un alt litigiu, în curs de soluționare, aflat în fața altei instanțe civile. Această situație poate apărea și în cazul a două litigii concomitente și conexe, aflate în fața instanțelor civile diferite.

Conform prevederilor art. 244 alin. (1) pct. 1 C. proc. civ., instanța poate suspenda judecata când rezolvarea litigiului depinde, în totalitate sau parțial, de existența sau inexistența unui drept ce face obiectul unei alte judecăți. Pentru a fi considerat incident, litigiile trebuie să aibă legătură între ele, să fie diferite, dar nu identice, și să nu fie susceptibile de conexare.

Hotărârea definitivă sau irevocabilă a instanței civile va avea autoritate asupra celeilalte instanțe civile, pentru ceea ce a fost judecat în cadrul acelei hotărâri. Autoritatea lucrului judecat nu are rolul de a împiedica reiterarea litigiului, ci de a recunoaște autoritatea soluției deja stabilite. Principiul imutabilității verificării și tranșării anterioare a unei chestiuni litigioase stă la baza acestei autorități.

Autoritatea hotărârii instanţei de contencios administrativ faţă de o instanţă civilă

În lumina prevederilor legale, autoritatea unei hotărâri a instanței de contencios administrativ față de o instanță civilă este reglementată de dispozițiile din Legea nr. 554/2004. Potrivit acestora, legalitatea unui act administrativ unilateral cu caracter individual poate fi contestată în cadrul unui proces, fie prin excepție, fie la cererea părții interesate. Instanța competenta să se pronunțe asupra excepției de nelegalitate este, în prezent, instanța de contencios administrativ. Conform art. 4 alin. (4) din această lege, în cazul în care instanța de contencios administrativ constată nelegalitatea actului, instanța în fața căreia a fost ridicată excepția va soluționa cauza fără a lua în considerare actul ale cărui nelegalități au fost constatate.

Hotărârea emisă într-o acțiune directă în contencios administrativ va avea autoritate de lucru judecat în fața instanței civile, în ceea ce privește legalitatea sau ilegalitatea actului administrativ contestat.

Într-o relație inversă, autoritatea hotărârii instanței civile față de instanța de contencios administrativ este relevată în ceea ce privește cuantumul despăgubirilor. Totuși, este important de subliniat că, în cazul în care instanța de contencios administrativ se limitează doar la calificarea actului ca fiind administrativ, această interpretare are efecte doar între părțile implicate în acel litigiu, fără a obliga instanța civilă, deoarece interpretarea are un caracter relativ.

Autoritatea hotărârii instanţei penale faţă de o instanţă civilă

Conform Articolului 22 alineatul (1) din Codul de Procedură Penală, hotărârea definitivă a instanței penale are autoritate de lucru judecat în fața instanței civile care judecă acțiunea civilă referitoare la existența faptei, persoana care a săvârșit-o și vinovăția acesteia. Această soluție legală găsește un echilibru între două tendințe extreme, permitând hotărârii penale să își exercite autoritatea asupra hotărârii civile în ceea ce privește aspectele esențiale, cum ar fi existența faptei, persoana care a săvârșit-o și vinovăția acesteia. Totuși, instanței civile îi este lăsată libertatea de a aprecia și de a decide sub toate celelalte aspecte.

În conformitate cu această dispoziție legală, autoritatea lucrului judecat în penal asupra civilului nu se bazează pe aceleași elemente precum cele ale art. 1201 C. civ., nu existând identitate de obiect, cauză sau părți între cele două tipuri de litigii. Cu toate acestea, se poate vorbi despre o identitate asupra unor chestiuni litigioase comune.

Autoritatea hotărârii penale față de instanța civilă derivă în principal din funcția sa probatorie în al doilea litigiu. În plus față de funcția sa de probă, hotărârea penală obligă instanța civilă, indiferent de justeză, să o recunoască.

Articolul 22 alineatul (1) C. proc. pen. stabilește câteva condiții pentru reținerea autorității hotărârii penale: hotărârea penală trebuie să fie definitivă, să provină de la o instanță penală, să rezolve litigiul penal în fond, să fie anterioară celei civile și să își mențină puterea lucrului judecat.

În ceea ce privește autoritatea hotărârilor între cele două jurisdicții, aceasta poate funcționa și în direcția opusă, de la instanța civilă către instanța penală.

Articolul 22 alineatul (2) C. proc. pen. precizează că hotărârea definitivă a instanței civile nu are autoritate de lucru judecat în fața organului de urmărire penală și a instanței penale în ceea ce privește existența faptei penale, persoana care a săvârșit-o și vinovăția acesteia. Totuși, există câteva excepții de la această regulă, cum ar fi când hotărârea instanței civile rezolvă o chestiune prejudicială sau când fapta incriminată ca infracțiune este ulterioară hotărârii instanței civile prin care s-a creat o stare de drept sau prin care s-a decis încetarea acelei stări.

Hotărârii susceptibile de înzestrare cu autoritatea lucrului judecat

  1. Pronunţarea de către o instanţă română: Pentru a dobândi autoritatea lucrului judecat, hotărârea trebuie să fie emisă de o instanță din România.
  2. Adoptarea în cadrul unei proceduri contencioase: Hotărârea trebuie să fie rezultatul unei proceduri contradictorii, în care părţile au avut posibilitatea de a-şi exprima poziţiile.
  3. Rezolvarea definitivă a fondului litigiului sau a unei chestiuni litigioase: Hotărârea trebuie să ofere o soluţie finală cu privire la fondul litigiului sau la o anumită chestiune litigioasă, astfel încât aceasta să nu mai poată fi contestată ulterior.

Răzvan Petrea – avocat Timișoara

Programează o întâlnire cu un avocat

Încercăm să facem cât mai simplu primul pas către rezolvarea problemelor dvs. juridice.

Credem că a venit momentul să punem lucrurile în mișcare

Primul pas este completarea formularului de mai jos, mai simplu decât atât nu am reușit să o facem.