Aspecte generale privind contractul de împrumut
Un contract de împrumut este un acord legal între două părți – împrumutător și împrumutat – prin care se transferă utilizarea unui bun sau a unei sume de bani. Prin contract împrumutatul se obligă să restituie suma de bani sau bunurile la o dată stabilită sau la cererea împrumutătorului. Acest contract poate include detalii precum suma împrumutată, termenul de rambursare și alte condiții specifice la care cele două părți au convenit.
Codul civil al României, în prevederile sale, normează două tipuri fundamentale de împrumut: împrumutul de folosinţă, altfel cunoscut sub termenul de comodat, și împrumutul de consumație. Fiecare din aceste tipuri de contracte sunt trata distinct în articolele de blog specifice din link. Regimul juridic al acestora este determinat principal prin prisma caracterului translativ de proprietate, o trăsătură intrinsecă și exclusivă împrumutului de consumație.
Contractul de împrumut intră în categoria actelor juridice reale. Aceasta presupune că, pentru a fi valabile, aceste contracte necesită nu doar consensul părților, ci și tradițiunea – adică transferul efectiv al bunului care formează obiectul contractului.
Reglementarea contractului de împrumut
Cadru legislativ pentru contractul de împrumut este furnizat cu precădere de Codul civil, mai exact Cartea a V-a intitulată „Despre obligații”, Titlul IX ce tratează „Diferite contracte speciale”, încadrând astfel în Capitolul XIII articolele de la 2144 la 2170 dedicate în exclusivitate contractului de împrumut.
Contractul de împrumut a unei sume de bani (Împrumutul de consumaţie)
Contractul de împrumut a unei sume de bani (împrumutul de consumaţie), reprezintă acea convenţie prin care se transmite proprietatea asupra unui volum de bunuri fungibile şi consumptibile (adică a unei sume de bani) de la creditor (împrumutător) la debitor (împrumutat). Scopul acestei transmiteri este utilizarea sau consumarea bunurilor de către împrumutat, cu sarcina explicită de a restitui o cantitate echivalentă de lucruri de aceeaşi natură şi calitate la un termen convenit.
Caracteristicile contratului de împrumut a unei sume de bani (împrumutul de folosință)
Contractul de împrumut a unei sume de bani (împrumutul de consumaţie) se distinge prin următoarele caracteristicile:
- Este unilateral – obligaţiile decurg exclusiv pentru împrumutat, creditorul nefiind ţinut de niciun fel de obligaţii post-transfer, dat fiind că predarea bunului este parte integrantă a încheierii contractului. Acesta rămâne unilateral chiar şi atunci când este cu titlu oneros, deoarece obligaţia de plată a dobânzilor cade, de asemenea, în sarcina împrumutatului.
- Este un contract real – valabilitatea sa necesită nu doar un acord de voinţe între părţi, ci şi tradiţiunea, adică efectiva predare a bunului, similar împrumutului de folosinţă.
- Este gratuit – conform art. 2159 C. civ., contractul de împrumut (împrumutul de consumaţie) este prezumat gratuit, deşi poate adopta şi o formă oneroasă, cunoscută sub denumirea de împrumut cu dobândă.
- Este translativ de proprietate – similar cu vânzarea sau donaţia, contractul de împrumut (împrumutul de consumaţie) diferă totuşi, prin faptul că obiectul său nu este un bun individualizat, ci unul generic, ce trebuie restituit în echivalent şi nu în natura sa.
Formarea contractului de împrumut (împrumutul de consumaţie)
Contractul de împrumut (împrumutul de consumaţie) se formează în concordanţă cu condiţiile generale de validitate ale contractelor civile, conform art. 1179 C. civ., însă prezintă particularităţi legate de capacitate, consimţământ și obiect.
Împrumutătorul trebuie să aibă capacitatea de a dispune de bunul ce formează obiectul contractului şi să deţină proprietatea asupra acestuia. Împrumutatul, devenind proprietar al bunului şi suportând riscul pieirii fortuite a acestuia, trebuie, de asemenea, să aibă capacitatea de a încheia acte de dispoziţie.
Consimţământul ambelor părţi trebuie să fie liber exprimat şi neviciat, iar în cazul viciilor de consimţământ, manipulările dolosive sunt cele mai întâlnite în practică.Dovada contractului de împrumut (împrumutul de consumaţie) respectă regulile generale, putându-se face prin înscris autentic sau sub semnătură privată. Predarea lucrului, ca fapt material, poate fi probată prin orice mijloc de probă.
Fiind un contract unilateral, este suficient ca înscrisul să fie întocmit într-un singur exemplar, deținut de împrumutător, acesta fiind creditorul obligaţiilor asumate de împrumutat.
Obiectul contractului este constituit din bunuri fungibile şi consumptibile prin natura lor, destinate a fi utilizate de împrumutat. Pentru împrumuturile în bani, se presupune în mod obişnuit că sunt cu titlu oneros, conform art. 2159 alin. 2 C. civ. Prin urmare, împrumutatul nu va restitui la scadenţă bunurile iniţiale, ci o cantitate egală de lucruri de aceeaşi natură şi calitate, realizându-se în final un fel de ,,schimb” de lucruri.
Este important de menţionat că, odată încheiat contractul de împrumut (împrumutul de consumaţie), împrumutatul devine proprietarul bunului şi va suporta riscul pieirii acestuia conform principiului „res perit domino”.
Contractul de împrumut (împrumutul de consumaţie) are similarităţi cu locaţiunea şi comodatul, dar se diferenţiază fundamental de acestea prin faptul că este un contract distinct şi independent. În cazul locaţiunii se transmite doar folosinţa bunului individualizat, iar comodatul este prin natura sa esenţial gratuit, spre deosebire de împrumutul de consumaţie care poate fi şi oneros.
Executarea contractul de împrumut (Împrumutul de consumaţie)
Executarea contractului de împrumut (împrumutul de consumaţie) este guvernată de principiul fundamental al transferului proprietății. Prin natura sa, contractul de împrumut (împrumutul de consumație) impune transferul dreptului de proprietate de la împrumutător la împrumutat. Acest transfer poartă cu el o serie de obligații pentru părțile implicate. Astfel, contractul de împrumut (împrumutul de consumaţie) generează un dublu efect: pe de o parte, transferul dreptului de proprietate, iar pe de altă parte, instituirea obligațiilor reciproce între părți.
Examinând de aproape obligațiile împrumutatului, potrivit articolului 2158 din Codul civil, sarcina principală a acestuia este să restituie lucrurile împrumutate de același fel, în aceeași cantitate și de aceeași calitate, la termenul de expirare a contractului. În mod juridic, variațiile de valoare ale bunurilor nu afectează această obligație, conform articolului 2164 alineatul (1) din Codul civil.
Un aspect interesant în practica contractului de împrumut (împrumutul de consumaţie) este situația în care bunurile fungibile și consumptibile sunt tratate ca nefungibile și neconsumptibile de către părți, care decid să le restituie în individualitatea lor. În acest caz, contractul se transformă din împrumut de consumaţie în împrumut de folosinţă, având în vedere că esența împrumutului de consumaţie este consumația bunurilor împrumutate de către împrumutător.
În ceea ce privește restituirea, condiția acesteia este implicită în contractul de împrumut (împrumutul de consumaţie), implicând că obligația de restituire există chiar și în absența unei stipulații exprese în contract. Dacă restituirea nu este posibilă în natură, împrumutatul devine obligat să plătească valoarea corespunzătoare la data și locul unde restituirea ar fi trebuit efectuată, așa cum prevede articolul 2164 alineatul (3) din Codul civil.
Pentru împrumuturile de bani, împrumutatul este dator să returneze suma nominală primită, indiferent de variațiile valorii monedei, dacă nu există o clauză contrară, potrivit articolului 2164 alineatul (2) din Codul civil. Împrumutătorul nu poate cere restituirea anticipată, deoarece termenul de restituire este considerat a fi în favoarea ambelor părți și, în cazul unui împrumut gratuit, exclusiv în favoarea împrumutatului, conform articolului 2161 din Codul civil. În absența unui termen stabilit pentru restituire, instanța va determina acest termen, luând în considerare multiplele circumstanțe relevante.
În situația în care împrumutatul se obligă să plătească atunci când va avea resursele necesare și instanța trebuie să stabilească termenul de plată, se va recurge la principiile generale ale dreptului obligațiilor pentru a determina un termen rezonabil, așa cum este descris în articolul 2161 alineatul (3) din Codul civil.
Încetarea contractului de împrumut (Împrumutul de consumaţie)
Contractul de împrumut (împrumutul de consumaţie) își găsește sfârșitul juridic prin realizarea obligației fundamentale a împrumutatului, aceea de restituire a bunului împrumutat la momentul convenit în cadrul acordului de voințe (scadența). Este esențial să se înțeleagă că această obligație este nucleul central al contractului de împrumut, și respectarea sa este esențială pentru menținerea echilibrului contractual.
Legislația prevede că, în ipoteza unui contract de împrumut cu titlu gratuit, termenul pentru restituire este instituit în favoarea împrumutatului (cel care are calitatea de debitor față de împrumutător). De aceea, orice plată realizată anterior acestui termen este considerată valabilă și nu poate fi atacată din punct de vedere juridic. Aceasta înseamnă că, deși împrumutatul beneficiază de o protecție prin stabilirea termenului, el poate opta pentru restituirea anticipată a obiectului împrumutului.
În situația în care termenul de restituire a fost fixat în beneficiul ambelor părți, legislația specifică că plata anticipată poate fi realizată doar cu acordul împrumutătorului. Această condiție reflectă principiul autonomiei de voință și necesitatea consensului între părți pentru modificarea termenilor contractuali inițiali.
Pe lângă aceste situații specifice, contractul de împrumut (împrumutul de consumaţie) poate înceta și prin aplicarea regulilor dreptului comun, cum ar fi rezilierea sau alte modalități de stingere a obligațiilor. Printre acestea se numără remiterea de datorie, confuziunea, darea în plată, compensația etc., fiecare dintre acestea reprezentând o cale legală de înlăturare a obligației de restituire, fie prin acord mutual, fie prin împlinirea anumitor condiții prevăzute de lege.
Dobânda în contractul de împrumut a unei sume de bani(Împrumutul de consumaţie)
În practica juridică, contractul de împrumut (împrumutul de consumaţie) se configurează adesea ca fiind gratuit. Totuși, Codul civil prevede că, excepţional, contractul de împrumut a unei sume de bani(împrumutul de consumaţie) poate să se manifeste oneros, concretizat prin asumarea plăţii unei dobânzi. De notat este faptul că, în prevederile art. 2159 alin. (2) din Codul civil, se instituie prezumţia caracterului oneros al contractului atunci când acesta privește o sumă de bani.
Pentru a înţelege în mod adecvat contururile juridice ale contractului de împrumut (împrumutul de consumaţie) cu titlu oneros, trebuie să ne referim la art. 2167 din Codul civil. Aici, împrumutatul, prin transferul dreptului de proprietate asupra unei cantităţi de bunuri, nu doar că se obligă la restituirea acestora, ci se angajează și la plata unei remuneraţii denumite „dobândă”.
Conform reglementărilor juridice, dobânda în sfera contractului de împrumut (împrumutul de consumaţie) oneros se poate raporta atât la obligaţia de plată a unei sume de bani la un termen stabilit, cât şi la transferul altor bunuri fungibile. Este esenţial de subliniat că acest tip de contract se caracterizează printr-un obiect dual: dobânda și capitalul, deşi contractul în sine este unilateral. Această structură a obligaţiilor contractuale este justificată de preluarea dublei sarcini de către împrumutat.
În sfera legală a contractului de împrumut (împrumutul de consumaţie) cu dobândă, trebuie să discernem între dobânda remuneratorie – reprezentând preţul folosinţei capitalului – și dobânda penalizatoare – despăgubirile pentru întârziere în executarea obligaţiilor financiare. Distincţia dintre aceste forme de dobândă este substanţială, reflectând diferenţe în natura juridică a fiecărei categorii.
Când se aplică dobânda în contractele de împrumut
Pentru a interpreta corespunzător legislaţia privind contractul de împrumut (împrumutul de consumaţie) oneros, trebuie să înțelegem că dobânda nu reprezintă o sarcină datorată de drept, având în vedere caracterul primordial gratuit al împrumutului de consumaţie. Dobânda remuneratorie devine aplicabilă doar dacă părţile au convenit în mod expres acest aspect. Având în vedere că suma de bani împrumutată (capitalul) este generatoare de dobândă din momentul transferului efectiv către împrumutat, este important să precizăm că părţile au libertatea de a determina cuantumul dobânzii prin acord mutual.
Instituția „dobânzii legale” a fost instituită ca o măsură de protecție a debitorului contra exigenței unor dobânzi remuneratorii excesive. Conform O.G. nr. 13/2011, dobânda trebuie să fie explicitată printr-un document scris. În absența unui astfel de înscris, debitorul va datora exclusiv dobânda legală. Este important de menționat că, în lumina Noului cod civil, contractul de împrumut (împrumutul de consumaţie) de bani se prezumă a fi oneros, adică presupune existența unei dobânzi, chiar dacă aceasta nu a fost expres stipulată.
Parțile pot stabili liber, prin act scris, atât cuantumul dobânzii remuneratorii, cât și pe cel al dobânzii penalizatoare. În ipoteza unui contract de împrumut (împrumutul de consumaţie) oneros, dar fără o convenție clară asupra dobânzii, se aplică dobânda legală corespunzătoare. Dobânda legală este stabilită la nivelul dobânzii de referință a BNR, rata aceasta fiind publicată în Monitorul Oficial de fiecare dată când suferă modificări.
Distincția între Dobânda Remuneratorie și Penalizatoare
Diferența dintre dobânda legală remuneratorie și cea penalizatoare se bazează pe originea acesteia – fie că provine din lege, fie din convenția părților. În lipsa unei rate convenționale, se aplică dobânda legală corespunzătoare. În contextul relațiilor non-comerciale, dobânda legală este calculată ca 80% din dobânda de referință a BNR plus patru puncte procentuale.
Limitări în ceea ce privește dobânda
Când dobânda a fost convențional stabilită, există o libertate generală de determinare a acesteia. Totuși, în relații non-profit, rata dobânzii nu poate depăși dobânda legală cu mai mult de 50% anual. Valabilitatea unei dobânzi convenționale este determinată prin comparare cu dobânda legală la momentul stipulării.
Sancțiuni și excepții privitoare al aplicarea dobânzi în contractele de împrumut
Legea impune sancțiuni precum decăderea din dreptul de a cere dobânzi penale care depășesc cu mai mult de 2,5 ori nivelul dobânzii legale pentru întârzierea la plată. O excepție notabilă este dobânda penalizatoare pentru întârzierea la plată a taxelor și impozitelor către stat, care este reglementată separat și poate depăși această limită.
Cămătăria în contextul contractului de împrumut a unei sume de bani (Împrumutul de Consumaţie)
Art.2 din Legea nr. 216/2011 definește cămătăria drept practica de a percepe dobândă de către un cămătar, adică o persoană fizică ce oferă împrumuturi bănești contra unor dobânzi. Se constată că orice împrumut bănesc acordat de o persoană fizică, care presupune perceparea unei dobânzi, este considerat cămătărie, iar creditorul este etichetat drept cămătar.
Practica de a oferi bani cu dobândă în mod constant şi fără autorizaţie constituie o infracţiune care se sancționează cu închisoare de la 6 luni la 5 ani. Aceasta înseamnă că orice îndeletnicire de acest gen, care presupune încălcarea monopolului bancar şi financiar nebancar, este strict interzisă şi penalizată.
Răzvan Petrea – avocat Timișoara
