Începutul termenului de prescripție în răspunderea contractuală

I.C.C.J., Secţia I civilă, decizia nr. 2199 din 16 noiembrie 2023

Decizia nr. 2199 din 16 noiembrie 2023, pronunțată de Secția I civilă a Înaltei Curți de Casație și Justiție, aduce clarificări esențiale cu privire la una dintre cele mai dezbătute probleme în materia răspunderii civile: stabilirea momentului de la care începe să curgă termenul de prescripție extinctivă.

Chestiunea centrală de drept vizează interpretarea și aplicarea dispozițiilor Decretului-lege nr. 167/1958 (privitor la prescripția extinctivă) în contextul unei acțiuni în răspundere contractuală, izvorâtă dintr-un contract de mandat. Specific, litigiul a tranșat conflictul dintre regula generală (prevăzută de art. 7) și regula specială (prevăzută de art. 8) referitoare la începutul termenului de prescripție.

Întrebarea la care răspunde ÎCCJ este: în cazul în care mandatarul își încalcă obligația de a da socoteală și își însușește sume de bani ale mandantului (săvârșind o faptă ilicită contractuală), prescripția începe să curgă de la data la care contractul a fost, teoretic, executat (mandatarul a lichidat conturile) sau de la data la care mandantul (păgubitul) a aflat sau trebuia să afle despre pagubă?

Obiectul dosarului și solicitările făcute în fața instanței

Acțiunea a fost inițiată de către reclamantă (în calitate de mandant) împotriva pârâtei (mandatar), solicitând instanței obligarea acesteia din urmă la restituirea sumelor de 52.000 euro și 95.430 lei (sumă precizată ulterior).

Reclamanta a susținut că aceste sume reprezintă venituri obținute din munca sa în străinătate, trimise în țară și depuse în conturi bancare, sume pe care pârâta, în calitatea sa de mandatar (împuternicit pe conturi), și le-ar fi însușit în scopuri personale, refuzând restituirea lor. Temeiul juridic principal al acțiunii a fost răspunderea contractuală a mandatarului pentru neîndeplinirea obligațiilor sale.

Starea de fapt relevantă

Starea de fapt reținută în dosar indică următoarele:

• Reclamanta (mandantul) a fost plecată o perioadă îndelungată la muncă în Spania.
• În această perioadă, a trimis constant sume de bani în România, care erau depuse în conturi bancare deschise la BCR.
• Pârâta, care era sora reclamantei, a primit un mandat (o clauză de împuternicire) pentru a administra aceste conturi.
• În cursul anului 2012, pârâta-mandatară a efectuat operațiuni de lichidare a depozitelor și a transferat sumele respective (52.000 euro și circa 84.000 lei) în conturile sale personale.
• Reclamanta a susținut că nu a avut cunoștință de aceste operațiuni, dat fiind că avea încredere totală în sora sa și se afla în străinătate.
• Aceasta a afirmat că a aflat de pagubă abia în luna octombrie 2017, când a revenit în țară și a solicitat extrase de cont, moment în care a formulat și o plângere penală pentru abuz de încredere.
• Cererea de chemare în judecată a fost înregistrată pe rolul instanțelor la data de 07.05.2018.

Elementul factual determinant în stabilirea prescripției a fost, așadar, decalajul temporal dintre momentul producerii faptei (2012) și momentul la care reclamanta a susținut că a cunoscut paguba (octombrie 2017).

Temeiurile legale invocate

Discuția juridică a pivotat în jurul normelor aplicabile prescripției extinctive, conținute în Decretul-lege nr. 167/1958(aplicabil raporturilor juridice născute anterior intrării în vigoare a Noului Cod civil):

1. Art. 1541 Codul civil din 1864 (temeiul obligației de fond):
   • „Mandatarul este dator, oricând i se va cere, a da seama mandantului de lucrările sale și de a-i remite tot aceea ce ar fi primit în puterea mandatului, chiar când ceea ce ar fi primit nu s-ar fi cuvenit mandantului.”
2. Art. 7 alin. (1) din Decretul-lege nr. 167/1958 (regula generală privind începutul prescripției, invocată de pârâtă și reținută de instanțele de fond în rejudecare):
   • „Prescripţia începe să curgă de la data când se naşte dreptul la acţiune sau, după caz, dreptul de a cere executarea silită.”
   • Instanțele de fond au interpretat că dreptul la acțiune s-a născut în 2012, la momentul lichidării conturilor, considerat a fi momentul încetării mandatului prin executare.
3. Art. 8 alin. (1) din Decretul-lege nr. 167/1958 (regula specială, invocată de reclamantă și confirmată de ÎCCJ):
   • „Prescripţia dreptului la acţiune în repararea pagubei cauzate printr-o faptă ilicită, începe să curgă de la data când păgubitul a cunoscut sau trebuia să cunoască atât paguba cât şi pe cel care răspunde de ea.”

De asemenea, s-a invocat Art. 3 din același decret, care stabilește termenul general de prescripție de 3 ani.

Argumentele fiecărei părți implicate

Argumentele recurentei-reclamante

Reclamanta a susținut, în esență, că instanțele de fond (tribunalul în rejudecare și curtea de apel) au greșit fundamental legea aplicabilă în materia prescripției.

• A argumentat că în speță nu este aplicabilă regula generală a art. 7 din decret, ci regula specială prevăzută de art. 8 alin. (1).
• Motivul este că acțiunea sa, deși contractuală, are la bază o „faptă ilicită” – respectiv încălcarea obligației de a da socoteală (prevăzută de art. 1541 C.civ. 1864) și însușirea banilor.
• Prin urmare, începutul termenului de prescripție nu putea fi plasat în 2012 (data faptei), ci în octombrie 2017, data la care ea, în calitate de păgubit, „a cunoscut paguba şi pe cel care răspunde de ea”.
• Fiind plecată din țară și având încredere în sora sa, nu avea cum să cunoască și nici nu „trebuia să cunoască”paguba mai devreme.
• Astfel, raportat la momentul introducerii acțiunii (mai 2018), termenul de 3 ani nu era împlinit.

Argumentele intimatei-pârâte (susținute de instanțele de fond)

Poziția pârâtei, validată de instanțele de fond în al doilea ciclu procesual, a fost următoarea:

• Acțiunea este o acțiune în răspundere contractuală, nu delictuală.
• Regula specială din art. 8 alin. (1) s-ar aplica, în opinia acestora, exclusiv răspunderii civile delictuale (pentru „delictul civil”).
• Fiind o răspundere contractuală, se aplică regula generală din art. 7 alin. (1).
• Dreptul la acțiune s-a născut la momentul încetării contractului de mandat prin executarea acestuia, adică în 2012, când pârâta a lichidat depozitele și a închis conturile.
• Termenul general de 3 ani s-a împlinit, așadar, în anul 2015.
• Acțiunea introdusă în 2018 este, în consecință, prescrisă.

Istoricul speței

Traseul procesual al dosarului a fost unul sinuos, implicând două cicluri procesuale:

Primul ciclu procesual

1. Tribunalul Olt (Sentința nr. 496/2020): A respins excepția prescripției și a admis în parte acțiunea, obligând pârâta la plata sumelor de 52.000 euro și 84.000 lei, plus dobânzi.
2. Curtea de Apel Craiova (Decizia nr. 34/2021): A admis apelul pârâtei, a anulat sentința și a trimis cauza spre rejudecare. Motivul principal a fost că prima instanță nu a lămurit cauza acțiunii și a aplicat greșit art. 8 din Decretul 167/1958, considerând că acesta se referă „la răspunderea civilă delictuală”, deși cauza era contractuală.

Al doilea ciclu procesual

1. Tribunalul Olt (Sentința nr. 448/2021 – rejudecare): Urmând îndrumările (greșite, după cum se va vedea) ale instanței de apel, a admis excepția prescripției. A reținut aplicabilitatea art. 7 și a calculat termenul din 2012, respingând acțiunea ca prescrisă.
2. Curtea de Apel Craiova (Decizia nr. 37/2022): A respins apelul reclamantei, menținând soluția de admitere a prescripției.

Împotriva acestei ultime decizii, reclamanta a declarat recurs, aducând disputa juridică în fața Înaltei Curți.

Motivarea instanței actuale (Înalta Curte de Casație și Justiție)

ÎCCJ a admis recursul reclamantei, considerând că instanțele de fond au dat o dezlegare greșită problemei de drept privind începutul termenului de prescripție, prin încălcarea și aplicarea eronată a art. 8 alin. (1) din Decretul-lege nr. 167/1958.

Motivarea Înaltei Curți este un exemplu de interpretare logică și sistematică a legii:

1. Natura faptei: ÎCCJ confirmă că acțiunea este una în răspundere civilă contractuală, având ca izvor nerespectarea de către mandatar a obligației de a da socoteală (art. 1541 C.civ. 1864) și de a restitui sumele primite.
2. Domeniul de aplicare al Art. 8: Instanța supremă demontează argumentul instanțelor inferioare, conform căruia art. 8 s-ar aplica doar răspunderii delictuale.
3. Conceptul de „faptă ilicită”: Art. 8 alin. (1) folosește sintagma „faptă ilicită”. ÎCCJ reamintește că fapta ilicită, ca element al răspunderii civile, poate fi de natură atât extracontractuală (delictuală), cât și contractuală(constând, de pildă, în neexecutarea unei obligații asumate prin contract). Nerespectarea obligației mandatarului de a da socoteală este o faptă ilicită contractuală.
4. Argumentul logic (Ubi lex non distinguit): Înalta Curte subliniază că legea (art. 8) nu distinge între felul răspunderii civile (contractuală sau delictuală). Ea stabilește doar condiția existenței unei pagube cauzate printr-o „faptă ilicită”. Prin urmare, instanța nu trebuie să distingă acolo unde legea nu o face (principiu consacrat prin adagiul „ubi lex non distinguit, nec nos distinguere debemus”).
5. Argumentul teleologic (Ratio legis): Se reține că rațiunea (scopul) regulii speciale din art. 8 – aceea de a proteja păgubitul care, din motive obiective, nu a cunoscut paguba – se regăsește în egală măsură și în ipoteza răspunderii contractuale. A exclude răspunderea contractuală (unde deseori fapta ilicită, precum cea a mandatarului, este ascunsă) ar goli de conținut această normă de protecție. (principiu consacrat prin adagiul „ubi eadem est legis ratio, ibi eadem est legis dispositio”).

În consecință, ÎCCJ stabilește că regula specială din art. 8 alin. (1) înlătură aplicabilitatea regulii generale din art. 7 alin. (1). Instanțele de fond au greșit considerând că termenul curge din 2012 (data executării mandatului), în loc să analizeze când reclamanta a cunoscut sau trebuia să cunoască paguba.

Soluția finală

În baza art. 497 C.proc.civ., Înalta Curte de Casație și Justiție a pronunțat următoarea soluție:

1. A admis recursul declarat de reclamantă.
2. A casat decizia nr. 37/2022 a Curții de Apel Craiova.
3. A trimis cauza spre rejudecare la aceeași instanță de apel (Curtea de Apel Craiova).

Instanța de trimitere (Curtea de Apel) are acum obligația de a rejudeca apelul reclamantei, pornind de la dezlegarea de drept obligatorie dată de ÎCCJ: norma legală incidentă pentru stabilirea începutului prescripției este art. 8 alin. (1) din Decretul-lege nr. 167/1958.

Curtea de Apel va trebui, așadar, să administreze probe sau să reanalizeze probatoriul existent pentru a stabili, în fapt, momentul subiectiv sau obiectiv (când „a cunoscut” sau „trebuia să cunoască”) la care reclamanta a aflat de paguba produsă de sora sa. Dacă acest moment se va dovedi a fi în octombrie 2017 (sau oricând după mai 2015), excepția prescripției va fi respinsă, iar instanța va trebui să judece fondul cauzei (dacă pârâta se face sau nu vinovată de însușirea banilor).

Întrebări frecvente (FAQ)

Care este problema juridică centrală tranșată de ÎCCJ în această decizie?

Decizia clarifică momentul care marchează începutul termenului de prescripție în cazul unei acțiuni în răspundere contractuală bazată pe o faptă ilicită. Specific, ÎCCJ a stabilit că, în cazul neexecutării obligației mandatarului de a da socoteală, prescripția nu începe să curgă de la data executării mandatului (o regulă generală), ci de la data la care mandantul păgubit a cunoscut sau trebuia să cunoască paguba (regula specială).

Ce înseamnă „începutul termenului de prescripție” în acest context?

Începutul termenului de prescripție reprezintă data exactă de la care începe să se scurgă termenul legal (în speță, 3 ani) în care o persoană își poate exercita dreptul de a formula o acțiune în justiție. Dacă acțiunea este introdusă după împlinirea acestui termen, pârâtul poate invoca excepția prescripției, iar instanța va respinge acțiunea fără a mai analiza fondul cauzei.

De ce a considerat ÎCCJ că se aplică regula specială a faptei ilicite (art. 8) și nu regula generală (art. 7)?

Deși acțiunea izvora dintr-un contract (de mandat), fapta pârâtei de a-și însuși banii mandantului și de a nu da socoteală constituie o „faptă ilicită” în sensul legii. ÎCCJ a statuat că art. 8 din Decretul-lege nr. 167/1958, care stabilește începutul termenului de prescripție la momentul cunoașterii pagubei, se aplică oricărei fapte ilicite, indiferent dacă aceasta generează răspundere contractuală sau delictuală, atâta timp cât legea nu distinge (principiul ubi lex non distinguit).

Care a fost argumentul instanțelor inferioare pentru a respinge acțiunea ca prescrisă?

Instanțele de fond (tribunalul în rejudecare și curtea de apel) au considerat în mod eronat că art. 8 (regula specială) se aplică doar răspunderii delictuale (extracontractuale). Deoarece speța viza un contract, au aplicat regula generală (art. 7) și au stabilit că începutul termenului de prescripție a fost în anul 2012, la data lichidării conturilor (considerată data nașterii dreptului la acțiune). Astfel, acțiunea din 2018 a fost considerată tardivă.

Ce obligație legală a încălcat pârâta în calitate de mandatar?

Conform art. 1541 din Codul civil de la 1864, mandatarul (persoana împuternicită) este datoare „oricând i se va cere, a da seama mandantului de lucrările sale și de a-i remite tot aceea ce ar fi primit în puterea mandatului”. În speță, pârâta a încălcat această obligație contractuală fundamentală, iar această încălcare a fost calificată drept faptă ilicită.

De ce este relevant momentul subiectiv al cunoașterii pagubei?

Este relevant deoarece regula specială din art. 8 alin. (1) din Decretul-lege nr. 167/1958 are un caracter de protecție. Ea împiedică situația injustă în care dreptul la acțiune al unei victime s-ar prescrie înainte ca aceasta să fi avut, în mod obiectiv, posibilitatea de a afla despre existența pagubei. În cazul de față, reclamanta se afla în străinătate și avea încredere în mandatarul său (sora sa).

Ce diferențiază momentul cunoașterii de momentul la care „trebuia să cunoască”?

Momentul la care „a cunoscut” este unul pur subiectiv și poate fi dovedit (de exemplu, data primirii extrasului de cont în 2017). Momentul la care „trebuia să cunoască” este unul obiectiv, lăsat la aprecierea instanței, care analizează dacă păgubitul, acționând cu o diligență rezonabilă (specifică unui bonus pater familias), ar fi putut afla despre pagubă mai devreme. Începutul termenului de prescripție va fi stabilit la prima dintre aceste două date care se împlinește.

Care este importanța practică a acestei decizii a ÎCCJ?

Decizia reconfirmă un standard de protecție ridicat pentru mandant (persoana care acordă împuternicirea), mai ales în situații unde mandatarul acționează cu rea-credință și ascunde faptele păgubitoare. Ea stabilește clar că, în cazul unei fapte ilicite contractuale, începutul termenului de prescripție nu este automat legat de data săvârșirii faptei, ci de data la care victima află despre ea.

Ce argumente de interpretare logică a folosit Înalta Curte?

Instanța supremă și-a fundamentat decizia pe două adagii latine clasice: 1) Ubi lex non distinguit, nec nos distinguere debemus (Unde legea nu distinge, nici interpretul nu trebuie să distingă) – referitor la faptul că art. 8 nu distinge între tipurile de fapte ilicite; și 2) Ubi eadem est legis ratio, ibi eadem est legis dispositio (Unde este aceeași rațiune a legii, se aplică aceeași dispoziție) – referitor la faptul că rațiunea protejării victimei se aplică în ambele forme de răspundere.

S-a încheiat procesul prin această decizie?

Nu. Înalta Curte a admis recursul, a casat decizia de apel și a trimis cauza spre rejudecare. Aceasta înseamnă că procesul se reia la Curtea de Apel Craiova, care este obligată să respecte decizia ÎCCJ. Curtea de Apel va trebui acum să analizeze probele pentru a stabili exact data la care reclamanta a cunoscut sau trebuia să cunoască paguba, pentru a stabili corect începutul termenului de prescripție și a soluționa, ulterior, fondul cauzei.