Cazul analizat în hotărârea Tribunalului Reșița aduce în prim-plan o dispută juridică între, o companie care deținea o licență de exploatare a nămolurilor terapeutice din perimetrul Lacul Techirghiol Est, și Agenția Națională pentru Resurse Minerale (ANRM). Obiectul litigiului vizează anularea procedurii de revocare a licenței, comunicată prin Notificarea nr. 17165/21.11.2022, și suspendarea acestei măsuri până la pronunțarea unei hotărâri judecătorești definitive.
Contextul litigiului
În iunie 2021, reclamanta a obținut Licența nr. 23740 pentru exploatarea nămolurilor terapeutice din perimetrul Lacul Techirghiol Est, publicată în Monitorul Oficial la 6 iulie 2021. Conform Legii minelor nr. 85/2003, titularul licenței trebuia să depună, în termen de 360 de zile de la intrarea în vigoare a licenței, o serie de documente, inclusiv acordul de mediu, pentru a obține autorizarea începerii activităților miniere.
Însă, din cauza întârzierilor în obținerea certificatelor și avizelor necesare, reclamanta nu a respectat acest termen, ceea ce a determinat ANRM să inițieze procedura de anulare a licenței, notificată în noiembrie 2022. În replică, reclamanta a contestat măsura în instanță, invocând motive obiective pentru întârziere și cerând suspendarea procedurii de anulare.
Argumentele reclamantei
1. Lipsa culpei în nerespectarea termenului de 360 de zile
Reclamanta susține că nu poate fi considerată responsabilă pentru nerespectarea termenului de 360 de zile prevăzut de art. 22 din Legea nr. 85/2003, deoarece întârzierile au fost cauzate de factori externi, în principal de pasivitatea autorităților publice implicate. De exemplu, UAT Techirghiol a întârziat emiterea certificatului de urbanism cu aproximativ cinci luni, deși documentația depusă era completă. Acest certificat era esențial pentru obținerea acordului de mediu, un proces complex care implică evaluarea impactului asupra mediului și consultarea publicului, estimat să dureze minimum 12 luni.
Mai mult, proiectul se suprapune peste situl Natura 2000 ROSPA0061 Lacul Techirghiol, ceea ce a impus avize suplimentare din partea Agenției Naționale pentru Arii Naturale Protejate (ANANP) și a Administrației Bazinale de Apă Dobrogea-Litoral (ABADL). Reclamanta argumentează că termenele legale pentru obținerea acestor avize sunt înlănțuite în așa fel încât respectarea termenului de 360 de zile devine practic imposibilă, chiar și în condiții ideale.
2. Caracterul neimperativ al termenului de 360 de zile
Reclamanta susține că termenul de 360 de zile nu este imperativ, ci unul de recomandare, deoarece Legea nr. 85/2003 nu prevede expres o sancțiune pentru nerespectarea acestuia. În sprijinul acestui argument, reclamanta compară formularea art. 22 alin. (1) („în termen de până la 360 de zile”) cu cea a alin. (2) („în cel mult 30 de zile”), subliniind că doar cel din urmă are un caracter clar imperativ.
În plus, interesul ocrotit de acest termen este al titularului licenței, nu al autorității, ceea ce sugerează că legiuitorul nu a intenționat să limiteze valabilitatea licenței la 360 de zile.
3. Suspendarea procedurii de anulare din cauza plângerii contravenționale
Un alt argument central al reclamantei este că procedura de anulare a licenței este prematură, deoarece se bazează pe un proces-verbal de contravenție care nu este definitiv. Acest proces-verbal, prin care reclamanta a fost sancționată cu avertisment pentru nerespectarea obligațiilor legale, este contestat în instanță la Judecătoria Sectorului 1 București.
Conform art. 32 alin. (3) din OG nr. 2/2001, plângerea suspendă executarea sancțiunii contravenționale, ceea ce înseamnă că reclamanta nu poate fi considerată „titular sancționat contravențional” – o condiție esențială pentru anularea licenței conform art. 34 din Legea nr. 85/2003.
4. Necesitatea suspendării măsurii de anulare
Reclamanta solicită suspendarea procedurii de anulare, invocând prejudicii semnificative și ireversibile în cazul în care licența ar fi revocată. Aceste prejudicii includ pierderea investițiilor deja realizate (resurse materiale și umane considerabile) și profitul nerealizat din exploatarea nămolurilor terapeutice. Mai mult, anularea licenței ar permite unui concurent să obțină dreptul de exploatare a aceluiași perimetru, ceea ce ar agrava pierderile suferite de reclamantă. În acest sens, reclamanta subliniază că menținerea licenței nu prejudiciază interesul public, deoarece exploatarea nu poate începe fără autorizarea expresă a ANRM.
5. Caracterul derogatoriu al procedurii din Legea nr. 85/2003
Reclamanta argumentează că procedura reglementată de art. 35 din Legea nr. 85/2003 este una specială, derogatorie de la dreptul comun al contenciosului administrativ (Legea nr. 554/2004). Astfel, notificarea de anulare nu trebuie tratată ca un act administrativ propriu-zis, ci ca un act premergător care poate fi contestat în instanță fără a fi necesară procedura prealabilă. Această interpretare este susținută de prevederile art. 32 alin. (4) și (5) din Legea nr. 85/2003, care stabilesc că procedura prealabilă nu este obligatorie, iar hotărârea instanței este definitivă și irevocabilă.
Argumentele pârâtei (ANRM)
1. Inadmisibilitatea acțiunii și lipsa caracterului de act administrativ al notificării
ANRM susține că acțiunea formulată de reclamantă este inadmisibilă, deoarece Notificarea nr. 17165/21.11.2022 nu îndeplinește criteriile unui act administrativ, conform art. 2 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 554/2004. Notificarea are doar rolul de a informa titularul despre intenția de anulare a licenței și nu produce efecte juridice directe (nu dă naștere, nu modifică și nu stinge raporturi juridice).
În consecință, aceasta nu poate fi nici anulată, nici suspendată prin intermediul unei acțiuni în contencios administrativ. ANRM subliniază că actul administrativ propriu-zis ar fi Decizia Președintelui ANRM de anulare a licenței, care nu fusese emisă la momentul litigiului.
2. Prematuritatea cererii
ANRM invocă excepția prematurității, argumentând că acțiunea este introdusă înainte de emiterea deciziei de anulare a licenței. Acest aspect este recunoscut chiar de reclamantă, care menționează în cererea de chemare în judecată că decizia nu a fost încă adoptată. Prin urmare, ANRM consideră că instanța nu poate analiza o măsură care nu a fost încă formalizată.
3. Necompetența materială a Tribunalului Reșița
ANRM contestă competența materială a Tribunalului Reșița, invocând art. 10 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, care stabilește că litigiile privind actele emise de autorități publice centrale, cum este ANRM, sunt de competența curților de apel. Chiar dacă notificarea nu este un act administrativ, ANRM susține că orice litigiu legat de procedura de anulare a licenței intră sub incidența acestei norme generale de competență.
4. Nerespectarea obligațiilor legale de către reclamantă
Pe fond, ANRM susține că reclamanta nu a respectat obligațiile prevăzute de art. 22 din Legea nr. 85/2003, care impun depunerea cumulativă a mai multor documente, inclusiv acordul de mediu, în termen de 360 de zile de la intrarea în vigoare a licenței (până la 9 iulie 2022). Deși reclamanta a depus o parte din documentație, aceasta era incompletă, lipsind acordul de mediu și alte avize esențiale. ANRM subliniază că a comunicat în mod repetat cu reclamanta, informând-o despre necesitatea completării documentației, dar reclamanta nu a îndeplinit cerințele legale.
5. Caracterul imperativ al termenului de 360 de zile
Spre deosebire de poziția reclamantei, ANRM consideră că termenul de 360 de zile este imperativ, fiind majorat prin Legea nr. 275/2020 de la 180 de zile la 360 de zile pentru a facilita conformarea titularilor. ANRM subliniază că reclamanta este o companie cu experiență în domeniul minier, care a respectat termene similare în trecut, chiar și atunci când acestea erau mai scurte. Prin urmare, nerespectarea termenului actual nu poate fi justificată.
6. Imposibilitatea intervenției ANRM în procedurile altor autorități
ANRM respinge cererea reclamantei de a interveni în relația cu alte autorități (cum ar fi APM Constanța sau ABADL) pentru urgentarea avizelor, invocând art. 40 din Legea nr. 85/2003. Acest articol prevede că procedurile pentru obținerea autorizațiilor și avizelor de mediu sunt coordonate de autoritățile competente, iar ANRM nu are atribuții legale pentru a influența aceste procese. Astfel, ANRM consideră că responsabilitatea pentru obținerea avizelor revine exclusiv titularului licenței.
7. Neîndeplinirea condițiilor pentru suspendarea măsurii
ANRM argumentează că cererea de suspendare a procedurii de anulare nu îndeplinește condițiile prevăzute de art. 14 din Legea nr. 554/2004, respectiv existența unui caz bine justificat și a unei pagube iminente. În ceea ce privește cazul bine justificat, ANRM invocă jurisprudența Înaltei Curți de Casație și Justiție, care limitează analiza instanței la împrejurări vădite de nelegalitate (cum ar fi emiterea unui act de către un organ necompetent sau nemotivarea actului). În speță, ANRM consideră că nu există astfel de împrejurări. În privința pagubei iminente, ANRM susține că reclamanta nu a prezentat dovezi concrete care să demonstreze prejudiciul invocat, simplele afirmații despre pierderi financiare fiind insuficiente.
Hotărârea instanței
Tribunalul Reșița a admis excepția necompetenței materiale invocată de ANRM și a declinat competența în favoarea Curții de Apel Timișoara, în baza art. 10 alin. (1) din Legea nr. 554/2004. Instanța a reținut că litigiile privind actele emise de autorități publice centrale, cum este ANRM, sunt de competența curților de apel, chiar dacă în speță nu fusese emisă o decizie de anulare a licenței. Hotărârea nu a analizat fondul cauzei, limitându-se la aspectele procedurale legate de competență.