Obligaţia legală de întreţinere stabileşte responsabilitatea reciprocă dintre anumite categorii de persoane, pentru a se asigura că cei aflaţi în nevoie primesc sprijinul necesar. În funcţie de relaţiile familiale şi circumstanţele individuale, această obligaţie poate fi aplicabilă între soţi, foşti soţi, părinţi şi copii, bunici şi nepoţi sau între alte categorii prevăzute de lege.
Obligaţia Legală de întreţinere între soţi
Obligaţia legală de întreţinere între soţi începe odată cu încheierea căsătoriei şi se prelungeşte până la:
- desfacerea căsătoriei prin divorţ, în momentul rămânerii definitive şi irevocabile a hotărârii de divorţ;
- încetarea căsătoriei prin decesul soţului debitor sau creditor;
- desfiinţarea căsătoriei prin rămânerea definitivă şi irevocabilă a hotărârii de anulare sau nulitate a căsătoriei;
- momentul dispariţiei incapacităţii de a munci a creditorului;
- momentul dispariţiei stării de nevoie a creditorului;
- momentul în care debitorul nu mai are mijloace materiale;
- recăsătorirea creditorului.
Obligaţia legală de întreţinere între foştii soţi
În principiu, potrivit art. 389 alin. (1) din noul C. civ., „prin desfacerea căsătoriei, obligaţia de întreţinere între soţi încetează”.
Fundamentul obligaţiei de întreţinere între foşti soţi se bazează pe reguli umanitare care impun, între persoane ce au fost legate prin căsătorie în condiţiile legii, un sprijin material în caz de nevoie.
Obligaţia legală de întreţinere între foştii soţi este reglementată de art. 389 alin. (2)-(5) din noul C. civ., iar aceste dispoziţii se aplică şi în cazul căsătoriilor putative.
Această obligaţia legală de întreţinere există dacă fostul soţ se află în stare de nevoie din cauza incapacităţii de a munci, incapacitate care poate fi survenită:
- înainte sau în timpul căsătoriei, stând astfel la baza promovării unei acţiuni principale în timpul căsătoriei, dacă soţul nu îl ajută material pe soţul incapacitat, sau a unei cereri accesorii ori a unei cereri pe cale de ordonanţă preşedinţială, în cadrul acţiunii de divorţ, sau după divorţ, printr-o acţiune principală;
- ulterior desfacerii căsătoriei, reclamantul trebuind să dovedească faptul că incapacitatea a intervenit la cel mult un an de la divorţ şi că există o legătură de cauzalitate între incapacitatea de a munci şi o împrejurare strâns legată de căsătorie.
Potrivit art. 389 din noul C. civ., întreţinerea datorată se stabileşte până la o pătrime din venitul net al celui obligat la plata ei, în raport cu mijloacele sale şi cu starea de nevoie a creditorului. Această întreţinere, împreună cu întreţinerea datorată copiilor, nu va putea depăşi jumătate din venitul net al celui obligat la plată.
Ca excepţie de la aceste reguli, art. 389 dispune: „Când divorţul este pronunţat din culpa exclusivă a unuia dintre soţi, acesta nu beneficiază de prevederile alin. (2) şi (3) decât timp de un an de la desfacerea căsătoriei”.
Durata întreţinerii este, în regulă generală, până la moartea debitorului sau creditorului ori, în funcţie de culpa reţinută la desfacerea căsătoriei:
- creditorul culpabil la divorţ primeşte întreţinere de la fostul soţ timp de un an;
- dacă debitorul întreţinerii a fost culpabil la divorţ, acesta va presta întreţinere fostului soţ tot restul vieţii acestuia.
Potrivit alin. (5) al art. 389 din noul C. civ., „în afara altor cazuri prevăzute de lege, obligaţia de întreţinere încetează prin recăsătorirea celui îndreptăţit”.
Obligaţia legală de întreţinere între părinţi şi copii
Această obligaţia legală de întreţinere este reciprocă. Se pot distinge următoarele cazuri: a) creditorii sunt copiii minori, iar debitorii sunt părinţii (din căsătorie, din afara căsătoriei sau adoptivi); b) creditorii sunt copiii majori, iar debitorii sunt părinţii (din căsătorie, din afara căsătoriei sau adoptivi). Copiii trebuie să facă dovada continuării pregătirii profesionale în învăţământul postliceal sau superior pentru a prelungii perioada în care se exercită obligația legală de întreținere. Debitorii trebuie să aibă calitatea de părinte şi să aibă mijloace materiale suficiente.
Obligaţia legală de întreţinere între bunici şi nepoţi.
Această obligaţie legală de întreținere este reciprocă şi are caracter subsidiar. Bunicii vor fi obligaţi numai în situaţia în care părinţii nepotului sunt morţi, dispăruţi sau în nevoie, iar străbunicii în ipoteza în care părinţii şi bunicii nepotului se află în vreuna dintre situaţiile menţionate. Se pot distinge următoarele cazuri: a) creditorii sunt nepoţii minori, iar debitorii sunt bunicii. Un copil minor se poate îndrepta cu o acţiune pentru plata pensiei de întreţinere în primul rând împotriva părinţilor, în al doilea rând împotriva fraţilor majori şi abia în al treilea rând împotriva bunicilor; b) creditorii sunt bunicii, iar debitorii sunt nepoţii majori. În acest caz, se aplică regulile cu privire la obligaţia de întreţinere dintre părinţi şi copiii majori.
Obligaţia legală de întreţinere între fraţi şi surori
Creditorii trebuie să se afle în stare de nevoie din pricina incapacităţii de a munci, iar debitorii trebuie să fie primii pe lista debitorilor şi să aibă mijloace materiale suficiente.
Alte cazuri prevăzute de lege
În cazul în care creditorul este copilul, iar debitorul este soţul părintelui firesc, copilul trebuie să fie minor. Dacă ar fi major și ar continua studiile, creditorul nu ar fi obligat să îi presteze întreţinere și după împlinirea vârstei de 18 ani. Părinţii fireşti ai copilului trebuie să fi decedat, să fie dispăruţi sau să se afle în stare de nevoie. Soţul părintelui firesc trebuie să fi prestat în fapt întreţinere copilului, lucru dovedit cu orice mijloace de probă. Debitorul trebuie să aibă calitatea de soţ al părintelui firesc al copilului, să aibă mijloace materiale suficiente și să fi prestat întreţinere de bunăvoie.
Dacă creditorul este soţul părintelui firesc, iar debitorul este copilul major, obligaţia devine reciprocă în cazul în care întreţinerea prestată de soţul părintelui firesc s-a întins pe cel puţin 10 ani.
În cazul în care creditorul este copilul luat în creştere, fără a se fi întocmit formele legale pentru adopţia sa, iar debitorul este persoana care l-a luat în creştere, fără să-l fi adoptat, creditorul trebuie să fie minor, iar părinţii săi trebuie să fi decedat, să fie dispăruţi sau să se afle în stare de nevoie. Obligaţia de întreţinere încetează la împlinirea vârstei de 18 ani de către copil.
În cazul în care creditorii sunt părinţii, iar debitorii sunt copiii din căsătorie desfiinţată, se aplică dispoziţiile privind copiii din căsătorie.
Obligaţia de întreţinere între foştii soţi a căror căsătorie a fost desfiinţată este reglementată de normele din materia divorţului pentru soţul de bună-credinţă la încheierea căsătoriei.
Obligaţia de întreţinere ce revine moştenitorului persoanei care a fost obligată la întreţinerea unui minor faţă de acesta sau care, fără a avea obligaţia legală, i-a dat această întreţinere există numai pe timpul cât cel întreţinut este minor, dacă părinţii acestuia au murit, sunt dispăruţi sau se află în stare de nevoie și numai în măsura valorii bunurilor moştenite. Dacă sunt mai mulţi moştenitori, obligaţia este solidară, iar partea contributivă a fiecărui moştenitor este proporţională cu valoarea bunurilor moştenite.
Răzvan Petrea – avocat Timișoara
