Obligația de ”a da” vs ”a face”

Prezenta analiză se concentrează asupra Deciziei nr. 2 din 29 ianuarie 2024, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție (ÎCCJ), în cadrul mecanismului de pronunțare a unei hotărâri prealabile. Chestiunea de drept supusă dezbaterii vizează interpretarea dispozițiilor art. 652 alin. (1) și art. 781 din Codul de procedură civilă, în contextul stabilirii naturii juridice a obligației Ministerului Finanțelor Publice (MFP) de a aloca fonduri pentru plata drepturilor salariale restante ale personalului din justiție, conform titlurilor executorii reprezentate de hotărâri judecătorești.

Întrebarea centrală este dacă această obligație reprezintă o obligație de a da (transmiterea unei sume de bani) sau o obligație de a face (efectuarea unor demersuri administrative, cum ar fi alocarea bugetară). Această distincție are implicații semnificative asupra modalităților de executare silită aplicabile, în special asupra posibilității înființării popririi asupra conturilor MFP.

Dezbaterile juridice ridică probleme fundamentale privind raporturile dintre creditorii care dețin titluri executorii, ordonatorii de credite și MFP, în contextul legislației financiare publice și al protecției drepturilor salariale. Decizia ÎCCJ, deși a respins sesizarea ca inadmisibilă, oferă un cadru important pentru înțelegerea limitelor mecanismului hotărârii prealabile și a complexității interpretării normelor legale în astfel de cazuri.

Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept. Decizia nr. 2/2024  Dosar nr. 2627/1/2023

Obiectul dosarului: solicitările făcute în fața instanței

Sesizarea ÎCCJ a fost formulată de Tribunalul Alba – Secția I civilă, în baza art. 519 din Codul de procedură civilă, în cadrul unui apel privind o plângere împotriva refuzului executorului judecătoresc de a înființa poprirea asupra conturilor MFP.

Obiectul dosarului a constat în clarificarea naturii juridice a obligației MFP de a aloca fonduri pentru plata drepturilor salariale restante, stabilite prin hotărâri judecătorești definitive.

Creditorii, persoane fizice din sistemul judiciar, au solicitat executarea silită a acestor drepturi prin poprire asupra conturilor MFP, susținând că obligația de alocare a fondurilor este o obligație de a da, susceptibilă de executare prin această modalitate.

În concret, creditorii au cerut:

• Anularea încheierii executorului judecătoresc din 27 ianuarie 2022, prin care s-a refuzat înființarea popririi;
• Deschiderea procedurii de executare silită prin poprire asupra conturilor MFP – Trezoreria Municipiului București, până la concurența sumelor datorate conform titlurilor executorii.

Starea de fapt relevantă: Cum s-a ajuns aici

Litigiul a avut ca punct de plecare o serie de hotărâri judecătorești definitive, prin care mai mulți angajați din sistemul judiciar au obținut drepturi salariale restante de la debitori, respectiv Ministerul Justiției, Curtea de Apel Cluj, Tribunalul Cluj și MFP.

Aceste titluri executorii au stabilit obligația solidară a debitorilor de a plăti sumele datorate, iar în sarcina MFP a fost impusă obligația de a aloca fondurile necesare pentru efectuarea plăților.

La 17 februarie 2021, creditorii au inițiat executarea silită prin intermediul unui executor judecătoresc, cererea fiind admisă printr-o încheiere care a deschis Dosarul execuțional nr. 174/2021. Ulterior, la 17 noiembrie 2021, creditorii au solicitat completarea executării silite, incluzând noi titluri executorii și înființarea popririi asupra conturilor MFP.

Executorul a refuzat această cerere, motivând că obligația MFP de a aloca fonduri este o obligație de a face, care nu poate fi executată prin poprire, și că nu are competența teritorială pentru a dispune o astfel de măsură (art. 782 din Codul de procedură civilă).

Creditorii au contestat refuzul executorului prin plângere, respinsă de Judecătoria Alba Iulia (Încheierea nr. 2.487/2022), care a considerat că obligația MFP este de a face, constând în demersuri administrative pentru alocarea bugetară.

În apel, creditorii au susținut că obligația este de a da, implicând transferul efectiv al sumelor de bani, și au cerut sesizarea ÎCCJ pentru clarificarea acestei chestiuni de drept. Tribunalul Alba a admis cererea de sesizare, suspendând judecata apelului.

Temeiurile legale invocate

Chestiunea de drept a fost fundamentată pe interpretarea următoarelor dispoziții legale:

• Art. 652 alin. (1) din Codul de procedură civilă, care reglementează competența executorului judecătoresc în executarea silită, inclusiv pentru obligațiile de a face sau de a da. Textul distinge între modalitățile de executare în funcție de natura obligației, poprirea fiind aplicabilă obligațiilor de a da.
• Art. 781 din Codul de procedură civilă, care definește obiectul popririi ca fiind sumele de bani, titlurile de valoare sau alte bunuri mobile incorporale datorate debitorului de un terț. Poprirea este o modalitate de executare silită specifică obligațiilor de a da, nu și celor de a face.
• Art. 1.488 din Codul civil, care reglementează obligația de a da o sumă de bani, implicând remiterea sumei nominale datorate către creditor.
• Art. 1.528 din Codul civil, care reglementează executarea obligațiilor de a face, permițând creditorului să execute obligația pe cheltuiala debitorului, în anumite condiții.
• Legea nr. 500/2002 privind finanțele publice, în special art. 34 și 35, care stabilesc procedurile de elaborare și aprobare a bugetului de stat, precum și rolul MFP în alocarea fondurilor.
• Ordonanța Guvernului nr. 22/2002, care reglementează suplimentarea bugetelor ordonatorilor de credite, prin propuneri de modificare bugetară.

De asemenea, creditorii au invocat art. 161 din Codul muncii, care acordă prioritate plății salariilor față de alte obligații bănești ale angajatorului, și jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului (CEDO), care sancționează întârzierile în executarea hotărârilor judecătorești definitive (Cauza Sandor contra României, Cauza Brătulescu contra României, Cauza Sabin Popescu contra României).

Argumentele părților implicate

Argumentele creditorilor (apelanți):

• Obligația MFP de a aloca fonduri este o obligație de a da, deoarece implică transferul efectiv al dreptului de proprietate asupra sumelor de bani către ordonatorii de credite, care efectuează plata către creditori. Termenii „alocare” și „plată” sunt echivalenți din punct de vedere juridic, diferențele terminologice neputând schimba natura obligației.
• Alocarea fondurilor este o operațiune financiară care presupune transmiterea succesivă a sumelor de bani, fiind similară unei plăți. Refuzul MFP de a aloca fondurile necesare contravine principiului executării benevole a hotărârilor judecătorești.
• Poprirea este o modalitate legală de executare silită a obligațiilor de a da, conform art. 781 din Codul de procedură civilă, și poate fi aplicată conturilor MFP pentru a asigura plata drepturilor salariale.
• Întârzierea executării silite încalcă dreptul creditorilor la un proces echitabil (art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului) și prioritatea acordată salariilor (art. 161 din Codparamname: Codul muncii).

Argumentele MFP (intimat):

• Obligația de a aloca fonduri este o obligație de a face, constând în demersuri administrative pentru elaborarea, aprobarea și rectificarea bugetului de stat, conform Legii nr. 500/2002. Aceasta nu implică transferul direct al sumelor către creditori, ci suplimentarea bugetelor ordonatorilor de credite.
• Nu există un raport juridic direct între creditori și MFP, ci doar între creditori și ordonatorii de credite (guvernați de dreptul muncii) și între ordonatori și MFP (guvernați de dreptul financiar public). Creditorii nu pot solicita direct alocarea fondurilor de la MFP.
• Poprirea nu este aplicabilă, deoarece obligația MFP nu constă în remiterea unor sume de bani, ci în îndeplinirea unor proceduri bugetare complexe, care nu pot fi constrânse prin această modalitate de executare silită.
• Suplimentarea bugetelor se face doar prin propunerile ordonatorilor principali de credite, conform Ordonanței Guvernului nr. 22/2002, și nu prin alocarea directă de fonduri către creditori.

Istoricul speței la instanțele inferioare

Judecătoria Alba Iulia (Încheierea nr. 2.487/2022):

• A respins plângerea creditorilor împotriva refuzului executorului de a înființa poprirea, considerând că obligația MFP este o obligație de a face, constând în demersuri pentru alocarea bugetară, și nu o obligație de a da.
• A motivat că titlurile executorii nu impun MFP transferul direct al sumelor către creditori, ci doar facilitarea plății prin alocarea fondurilor către ceilalți debitori. Poprirea ar eluda obligațiile solidare ale celorlalți debitori (Ministerul Justiției, Curtea de Apel Cluj, Tribunalul Cluj).

Tribunalul Alba – Secția I civilă:

• În cadrul apelului, a constatat că soluționarea cauzei depinde de clarificarea naturii juridice a obligației MFP. A considerat că obligația este de a da, deoarece implică transferul sumelor de bani către ordonatorii de credite, dar a sesizat ÎCCJ pentru a obține o interpretare unitară, dată fiind practica judiciară neunitară.

Motivarea instanței actuale (ÎCCJ)

ÎCCJ a respins sesizarea ca inadmisibilă, constatând că nu sunt îndeplinite cumulativ condițiile prevăzute de art. 519 din Codul de procedură civilă pentru pronunțarea unei hotărâri prealabile. Motivarea instanței s-a axat pe următoarele aspecte:

• Condițiile de admisibilitate ale sesizării:
  • Au fost îndeplinite patru condiții: existența unei cauze în curs de judecată, judecarea în ultimă instanță de Tribunalul Alba, dependența soluției de chestiunea de drept și lipsa unei statuări anterioare a ÎCCJ sau a unui recurs în interesul legii.
  • Nu au fost îndeplinite condițiile privind caracterul veritabil și noutatea chestiunii de drept.
• Lipsa caracterului veritabil:
  • Chestiunea de drept nu ridică dificultăți suficiente de interpretare a dispozițiilor legale (art. 652 alin. (1) și art. 781 din Codul de procedură civilă) pentru a justifica intervenția ÎCCJ. Normele sunt clare și nu prezintă lacune, contradicții sau complexități care să necesite o rezolvare de principiu.
  • Tribunalul Alba nu a prezentat argumente care să evidențieze o dificultate reală de interpretare, limitându-se la expunerea propriei opinii (obligația este de a da). Simpla existență a unei dileme nu justifică sesizarea.
  • Rolul ÎCCJ în procedura hotărârii prealabile nu este de a soluționa litigiul, ci de a clarifica norme legale ambigue. În acest caz, interpretarea naturii obligației MFP ține de aplicarea legii la circumstanțele speței, ceea ce revine instanței de apel.
• Lipsa caracterului de noutate:
  • Practica judiciară existentă, deși neunitară, demonstrează că chestiunea de drept a fost deja abordată de instanțe. Unele curți de apel (ex. București, Iași, Suceava) au pronunțat hotărâri în ambele sensuri (obligație de a da sau de a face), iar opiniile judecătorilor din alte instanțe reflectă aceeași diviziune.
  • Existența unei practici neunitare face ca problema să fie adecvată pentru un recurs în interesul legii, nu pentru o hotărâre prealabilă, care vizează chestiuni noi, fără o jurisprudență conturată.
  • Scopul hotărârii prealabile este prevenirea practicii neunitare, nu corectarea unei practici deja existente, ceea ce ar suprapune mecanismul cu cel al recursului în interesul legii.

Astfel, ÎCCJ a concluzionat că sesizarea nu îndeplinește criteriile legale, fiind inadmisibilă, fără a se pronunța pe fond asupra naturii obligației MFP.

Soluția finală

Prin Decizia nr. 2/2024, ÎCCJ a respins ca inadmisibilă sesizarea formulată de Tribunalul Alba, fără a oferi o soluție de principiu privind natura obligației MFP de a aloca fonduri pentru drepturile salariale. Decizia este obligatorie, conform art. 521 alin. (3) din Codul de procedură civilă, în sensul că instanțele nu pot sesiza din nou ÎCCJ pentru aceeași chestiune în aceleași condiții.

Această soluție lasă deschisă dezbaterea juridică, urmând ca instanțele inferioare să continue interpretarea dispozițiilor legale în funcție de circumstanțele fiecărui caz. Practica neunitară existentă sugerează necesitatea unui recurs în interesul legii pentru a asigura o interpretare uniformă, esențială pentru securitatea juridică și protecția drepturilor creditorilor din sistemul judiciar.

Concluzie

Decizia nr. 2/2024 a ÎCCJ subliniază limitele mecanismului hotărârii prealabile și importanța unei practici judiciare unitare în materia executării silite a drepturilor salariale. Deși nu a clarificat natura juridică a obligației MFP, hotărârea evidențiază complexitatea raporturilor juridice dintre creditori, ordonatorii de credite și autoritățile financiare, precum și necesitatea respectării procedurilor bugetare în contextul protecției drepturilor fundamentale.

Întrebări frecvente

1. Ce înseamnă „obligaţia de a da” în contextul hotărârii judecătorești?

„Obligaţia de a da” se referă la îndatorirea debitorului, în acest caz Ministerul Finanţelor Publice, de a transfera un drept de proprietate asupra unor sume de bani. În hotărârea analizată, această noțiune este centrală, întrucât creditorii susţin că plata efectivă presupune transmiterea fondurilor, caracteristică unei obligaţii de a da.

2. Cum se diferențiază obligaţia de a da de obligaţia de a face?

Diferenţa esenţială constă în natura prestaţiei: obligaţia de a da implică transferul efectiv al unor sume de bani sau al unui drept de proprietate, pe când obligaţia de a face presupune efectuarea unor operaţiuni sau demersuri administrative. În speţă, dezbaterea se axează pe dacă obligaţia Ministerului Finanţelor Publice este de a da sau de a face.

3. Care sunt dispoziţiile legale relevante ce abordează obligaţia de a da?

Dispoziţiile esenţiale invocate sunt art. 652 alin. (1) și art. 781 din Codul de procedură civilă, care, alături de articolele din Codul civil (ex. art. 1.488 și art. 1.528), oferă cadrul legal pentru interpretarea obligaţiei de a da versus obligaţia de a face. Aceste prevederi conturează limitele execuţiei silite în cazul obligaţiei de a da.

4. De ce creditorii susțin că obligaţia Ministerului Finanţelor Publice este o obligaţie de a da?

Creditorii argumentează că transferul sumelor din contul Ministerului Finanţelor Publice către contul instituției responsabile de plată presupune transmiterea unui drept de proprietate asupra fondurilor, caracteristică tipică unei obligaţii de a da. Ei consideră că, astfel, execuția silită prin poprire ar fi justificată.

5. Ce argumente prezintă Ministerul Finanţelor Publice pentru a clasifica obligaţia ca fiind de a face?

Ministerul Finanţelor Publice susține că operațiunea de alocare a fondurilor este o acțiune administrativă complexă, care implică elaborarea, aprobarea și rectificarea bugetului de stat. Astfel, el argumentează că obligaţia sa constă în a face, nu în a transfera efectiv sumele, ceea ce nu corespunde principiilor unei obligaţii de a da.

6. Cum a evoluat speța la instanțele inferioare în ceea ce privește interpretarea obligaţiei de a da?

La nivelul instanțelor inferioare, s-au înregistrat decizii diverse privind natura obligaţiei Ministerului Finanţelor Publice. Unele instanțe au considerat că obligaţia este de a da, datorită transferului efectiv de fonduri, iar altele au susținut că este de a face, având în vedere demersurile administrative implicate. Această diversitate a determinat ulterior sesizarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie pentru clarificarea noțiunii de obligaţie de a da.

7. Ce rol joacă execuția silită în contextul obligaţiei de a da?

Execuția silită este esențială pentru recuperarea creanțelor și se bazează pe caracterul obligaţiei de a da. Dacă obligaţia Ministerului Finanţelor Publice ar fi considerată de a da, creditorii ar putea recurge la poprire pentru a obține sumele datorate. În schimb, dacă se recunoaște natura de a face, execuția silită se aplică doar prin măsuri specifice, fără transferul direct al fondurilor.

8. Care sunt temeiurile legale invocate pentru interpretarea obligaţiei de a da?

Temeiurile legale includ dispoziţiile art. 652 alin. (1) și art. 781 din Codul de procedură civilă, care definesc modalitățile de executare și obiectul popririi. În plus, articolele din Codul civil privind obligaţia de a da (ex. art. 1.488) completează analiza juridică, evidențiind caracteristicile specifice unei obligaţii de a da.

9. Cum se reflectă practica judiciară neunitară în chestiunea interpretării obligaţiei de a da?

Practica judiciară neunitară se manifestă prin decizii divergente la nivelul instanțelor inferioare, unde unii judecători consideră că obligaţia Ministerului Finanţelor Publice este de a da, iar alții că este de a face. Această neunitate subliniază dificultatea de a stabili, în mod clar, natura obligaţiei de a da, motiv pentru care este necesară o interpretare unitară din partea instanței supreme.

10. Ce concluzie a tras Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în legătură cu obligaţia de a da?

Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a respins sesizarea, concluzionând că nu sunt îndeplinite condițiile pentru a considera problema drept suficient de controversată pentru a declanșa mecanismul de unificare a jurisprudenței. Astfel, se reiterează faptul că, în speță, obligaţia Ministerului Finanţelor Publice nu poate fi clasificată în mod clar drept o obligaţie de a da, având implicații semnificative asupra execuției silite și asupra modului de soluționare a litigiului.