Indemnizația de pensionare a judecătorilor și procurorilor

Indemnizația de pensionare. Înalta Curte de Casație și Justiție a analizat, într-o recentă hotărâre, efectele suspendării și abrogării legislației care reglementează indemnizația de pensionare pentru judecători și procurori. Acest articol detaliază cum aceste schimbări au influențat dreptul la indemnizație și expune argumentele părților implicate.

Contextul suspendării indemnizației de pensionare

În contextul ajustărilor fiscal-bugetare, legislația referitoare la indemnizația de pensionare a fost suspendată temporar, iar ulterior abrogată. Aceste modificări au avut un impact semnificativ asupra judecătorilor și procurorilor pensionați, determinând dezbateri legale privind continuarea sau oprirea acestui drept.

Susținerile reclamantului privind dreptul la indemnizație

Reclamantul, un fost procuror, a contestat decizia privind suspendarea și abrogarea indemnizației de pensionare, aducând următoarele argumente:

• Suspendarea temporară nu ar trebui să anuleze dreptul dobândit la indemnizație, ci doar să amâne plata acestuia.
• Abrogarea legislației care reglementează indemnizația nu poate avea un efect retroactiv asupra drepturilor deja câștigate.
• Legea nu poate avea efecte retroactive, ceea ce înseamnă că drepturile pensionarilor, obținute înainte de abrogare, trebuie respectate.

Apărarea intimaților: poziția Ministerului Public

Pe de altă parte, intimații, reprezentanți ai Ministerului Public, au susținut că:

• Suspendarea dreptului la indemnizație este justificată de nevoile bugetare ale statului și nu încalcă principiile legale.
• Abrogarea legii înseamnă că dreptul la indemnizație nu mai există, iar plata nu poate fi cerută ulterior.
• Politica fiscală a permis aceste modificări legislative, având în vedere necesitatea ajustărilor economice.

Decizia Înaltei Curți: Efectele abrogării asupra indemnizației de pensionare

Înalta Curte a analizat argumentele părților și a decis că:

• Suspendarea indemnizației nu a eliminat dreptul, ci doar a amânat exercitarea acestuia.
• Abrogarea Legii nr. 303/2004 a eliminat definitiv dreptul la indemnizația de pensionare, neexistând nicio dispoziție care să reintroducă acest drept în legislație.
• Principiul neretroactivității legii nu este aplicabil în acest caz, deoarece abrogarea legii nu afectează drepturile dobândite decât pentru viitor.

Ce înseamnă această decizie pentru judecători și procurori?

Decizia instanței subliniază că judecătorii și procurorii pensionați nu mai pot revendica indemnizația de pensionare, odată ce abrogarea Legii nr. 303/2004 a intrat în vigoare. Aceasta clarifică faptul că drepturile neexercitate înainte de abrogare nu mai pot fi valorificate.

Concluzie

Suspendarea și abrogarea indemnizației de pensionare pentru judecători și procurori a avut un impact profund asupra drepturilor acestor profesioniști. Decizia instanței clarifică faptul că, în lipsa unei legi care să reintroducă acest drept, indemnizația nu mai poate fi revendicată. Pentru a evita surprize neplăcute în viitor, este esențial ca profesioniștii din justiție să rămână la curent cu schimbările legislative și jurisprudența relevantă.

Răzvan Petrea – avocat Timișoara

Întrebări frecvente

Ce este indemnizația de pensionare pentru judecători și procurori?

Indemnizația de pensionare este un beneficiu financiar acordat judecătorilor și procurorilor care se retrag din activitate, conform Legii nr. 303/2004, înainte ca aceasta să fie abrogată.

Cum a fost afectată indemnizația de pensionare de suspendarea și abrogarea legislației?

Indemnizația de pensionare a fost suspendată temporar din motive bugetare, iar ulterior, prin abrogarea Legii nr. 303/2004, acest drept a fost eliminat definitiv, afectând astfel pensionarii care nu și-au valorificat dreptul înainte de abrogare.

Mai pot primi judecătorii și procurorii pensionați indemnizația de pensionare după abrogarea legii?

După abrogarea Legii nr. 303/2004, judecătorii și procurorii pensionați nu mai pot primi indemnizația de pensionare, deoarece dreptul nu mai există în legislația actuală.

Care sunt argumentele principale ale celor care contestă abrogarea indemnizației de pensionare?

Cei care contestă abrogarea indemnizației de pensionare susțin că suspendarea temporară nu ar trebui să anuleze dreptul dobândit și că abrogarea nu poate avea efect retroactiv asupra drepturilor deja câștigate.

Ce au susținut intimații în legătură cu abrogarea indemnizației de pensionare?

Intimații, reprezentanți ai Ministerului Public, au argumentat că suspendarea și abrogarea indemnizației de pensionaresunt justificate de necesitățile bugetare ale statului și nu încalcă legislația fiscală sau drepturile pensionarilor.

Ce a decis Înalta Curte de Casație și Justiție cu privire la indemnizația de pensionare?

Înalta Curte a decis că indemnizația de pensionare a fost eliminată definitiv prin abrogarea Legii nr. 303/2004 și că suspendarea anterioară a acestui drept nu a fost nelegală, având în vedere circumstanțele economice.

Cum afectează abrogarea indemnizației de pensionare judecătorii și procurorii pensionați?

Abrogarea indemnizației de pensionare înseamnă că judecătorii și procurorii care nu și-au valorificat acest drept înainte de abrogare nu mai au posibilitatea să o primească, afectând direct veniturile acestora la pensionare.

Ce drepturi au judecătorii și procurorii care nu și-au primit indemnizația de pensionare?

Judecătorii și procurorii care nu și-au exercitat dreptul la indemnizația de pensionare înainte de abrogarea legii nu mai pot solicita acest beneficiu, dreptul lor fiind eliminat definitiv.

Care este impactul abrogării indemnizației de pensionare asupra legislației actuale?

Abrogarea indemnizației de pensionare a creat un precedent pentru ajustările viitoare ale drepturilor financiare ale judecătorilor și procurorilor, subliniind importanța menținerii legislației actualizate în funcție de contextul economic.

Ce ar trebui să facă judecătorii și procurorii pentru a se proteja în fața modificărilor legislative?

Pentru a evita pierderile de drepturi similare celor din cazul indemnizației de pensionare, judecătorii și procurorii ar trebui să urmărească schimbările legislative și să consulte un avocat specializat pentru a înțelege implicațiile fiecărei modificări asupra drepturilor lor financiare.

Rezumat speță 

Obiectul cererii

Reclamantul, un fost procuror, a solicitat instanței obligarea pârâților la plata a 7 indemnizații de încadrare lunare brute, în baza art. 81 din Legea nr. 303/2004, ca urmare a pensionării sale. Totodată, a cerut actualizarea acestei sume cu rata inflației și plata dobânzii legale penalizatoare până la data plății efective.

Expunerea situației de fapt

Reclamantul a depus o cerere la Tribunalul Timiș, solicitând plata acestor indemnizații conform legislației aplicabile la momentul pensionării. Tribunalul Timiș a respins cererea, invocând faptul că dispozițiile care reglementează indemnizațiile solicitate au fost suspendate prin diverse acte normative succesive. În apel, reclamantul a solicitat schimbarea soluției, argumentând că suspendarea îndelungată a plății indemnizațiilor constituie o ingerință disproporționată în dreptul său de proprietate, protejat de Constituție și Convenția Europeană a Drepturilor Omului (CEDO).

Apărările părților

Reclamantul:

• A susținut că dreptul său la indemnizații a fost suspendat nejustificat și că neplata acestora încalcă principiul neretroactivității legii, deoarece dreptul său la plata indemnizațiilor a fost obținut înainte de intrarea în vigoare a actelor normative care suspendă plata.

Pârâții:

• Pârâții au argumentat că suspendarea plății indemnizațiilor este justificată prin măsurile de ajustare fiscală și că legiuitorul are dreptul de a modifica sau suspenda astfel de drepturi, fără a încălca prevederile legale sau constituționale.

Norme legale incidente în speță

Reclamantul a invocat:

• Art. 81 alin. (1) din Legea nr. 303/2004 privind statutul judecătorilor și procurorilor.
• Art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenția Europeană a Drepturilor Omului (protecția proprietății).

Pârâții au invocat:

• Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 130/2021, art. VII alin. (1), care suspendă plata indemnizațiilor de pensionare.
• Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 168/2022, care prelungește suspendarea plății acestor indemnizații.

Soluțiile din etapele procesuale anterioare

• Tribunalul Timiș a respins cererea reclamantului, constatând că dispozițiile legale care reglementează plata indemnizațiilor au fost suspendate și abrogate.
• Curtea de Apel Timișoara a sesizat Înalta Curte de Casație și Justiție pentru a se pronunța cu privire la efectul suspendării și abrogării asupra dreptului la indemnizațiile de pensionare.

Considerentele instanței

Înalta Curte a analizat dacă suspendarea succesivă și abrogarea dispozițiilor care reglementează indemnizațiile de pensionare afectează însăși existența dreptului reclamantului. Instanța a concluzionat că măsurile de suspendare nu au afectat substanța dreptului la indemnizații, ci doar au amânat exercitarea acestuia. Abrogarea Legii nr. 303/2004 a înlăturat însă posibilitatea reclamantului de a mai valorifica acest drept.

Dispozitivul

Înalta Curte a stabilit că prevederile legale care suspendă plata indemnizațiilor de pensionare au avut doar un efect de suspendare a exercitării dreptului până la abrogarea normei. Odată cu abrogarea Legii nr. 303/2004, dreptul la aceste indemnizații a încetat să existe, iar cererea reclamantului a fost considerată nefondată.

Decizia în integralitate

R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept

Decizia nr. 22/2024                                         

Dosar nr. 232/1/2024

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 20 mai 2024

Publicat în Monitorul Oficial, Partea I nr. 696 din 18 iulie 2024

   1. Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, învestit cu soluţionarea Dosarului nr. 232/1/2024, a fost constituit conform dispoziţiilor art. 520 alin. (8) din Codul de procedură civilă şi ale art. 35 alin. (1) din Regulamentul privind organizarea şi funcţionarea administrativă a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, aprobat prin Hotărârea Colegiului de conducere al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie nr. 20/2023, cu modificările ulterioare (Regulamentul). 

   2. Şedinţa este prezidată de doamna judecător Mariana Constantinescu, vicepreşedintele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.

   3. La şedinţa de judecată participă doamna magistratasistent Elena Adriana Stamatescu, desemnată în conformitate cu dispoziţiile art. 36 din Regulament.

   4. Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept a luat în examinare sesizările conexate formulate de Curtea de Apel Timişoara – Secţia litigii de muncă şi asigurări sociale în Dosarul nr. 5.663/30/2022 şi de Curtea de Apel Cluj – Secţia a IV-a pentru litigii de muncă şi asigurări sociale în Dosarul nr. 2.914/100/2022.

   5. Magistratul-asistent prezintă referatul cauzei, arătând că la dosar a fost depus raportul întocmit de judecătorii-raportori, ce a fost comunicat părţilor, conform dispoziţiilor art. 520 alin. (10) din Codul de procedură civilă; reclamanţii din dosarele conexate şi intimaţii-pârâţi Ministerul Public – Secţia parchetelor militare şi Ministerul Public – Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie au depus, în termen legal, puncte de vedere asupra chestiunii de drept; de asemenea, la dosar au fost depuse două memorii amicus curiae, precum şi un punct de vedere formulat de un membru al completului.

   6. Judecătorii-raportori au depus o notă referitoare la existenţa pe rolul Curţii de Justiţie a Uniunii Europene a Cauzei preliminare nr. C-762/23, în care Curtea de Apel Bucureşti – Secţia a VII-a pentru cauze privind conflicte de muncă şi asigurări sociale, prin Încheierea din 27 noiembrie 2023, pronunţată în Dosarul nr. 34.577/3/2022, a sesizat instanţa de contencios european cu următoarea întrebare preliminară: „Articolul 19 alineatul (1) al doilea paragraf TUE (cu referire la articolul 2 TUE) trebuie interpretat în sensul că principiul independenţei judecătorilor se opune abrogării, în cazul judecătorilor români cu vechime continuă în magistratură de 20 de ani, a dreptului de a primi, la data pensionării sau a eliberării din funcţie pentru alte motive neimputabile, o sumă egală cu şapte indemnizaţii de încadrare lunare brute, în condiţiile suspendării anterior abrogării, în mod continuu şi pentru o perioadă îndelungată, a exerciţiului acestui drept salarial, din raţiuni legate în principal de constrângeri de eliminare a unui deficit bugetar excesiv (legiuitorul invocând expres pragul de 3% din produsul intern brut prevăzut de Tratatul privind funcţionarea Uniunii Europene) ?”

   7. De asemenea, magistratul-asistent referă asupra faptului că au fost transmise de către instanţele naţionale hotărâri judecătoreşti şi opinii teoretice exprimate de judecători în materia ce face obiectul sesizării, iar Ministerul Public – Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a comunicat că nu se verifică, în prezent, practica judiciară în vederea promovării unui recurs în interesul legii în problema de drept ce formează obiectul sesizării.

   8. Doamna judecător Mariana Constantinescu, preşedintele completului, pune în discuţie oportunitatea suspendării prezentei cauze până la pronunţarea hotărârii preliminare de către Curtea de Justiţie a Uniunii Europene.

   9. Pentru suspendare s-au exprimat 11 voturi. Nefiind întrunită majoritatea prevăzută de dispoziţiile art. 520 alin. (12) din Codul de procedură civilă, doamna judecător Mariana Constantinescu pune în discuţie soluţia şi considerentele propuse de judecătorii-raportori asupra fondului chestiunii de drept.

   10. În urma deliberărilor, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept rămâne în pronunţare asupra sesizărilor conexate privind pronunţarea unei hotărâri prealabile.

ÎNALTA CURTE, deliberând asupra chestiunii de drept cu care a fost sesizată, constată următoarele:

   I. Titularul şi obiectul sesizării

   11. Curtea de Apel Timişoara – Secţia litigii de muncă şi asigurări sociale a dispus, prin Încheierea din 29 noiembrie 2023, în Dosarul nr. 5.663/30/2022, sesizarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, în temeiul dispoziţiilor art. 519 din Codul de procedură civilă, în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile cu privire la următoarea chestiune de drept: suspendarea prevăzută de dispoziţiile art. VII alin. (1) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 130/2021 privind unele măsuri fiscal-bugetare, prorogarea unor termene, precum şi pentru modificarea şi completarea unor acte normative, cu modificările şi completările ulterioare (Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 130/2021) şi art. VII alin. (1) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 168/2022 privind unele măsuri fiscal-bugetare, prorogarea unor termene, precum şi pentru modificarea şi completarea unor acte normative, cu modificările şi completările ulterioare (Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 168/2022), cu referire la indemnizaţia de pensionare prevăzută de art. 81 alin. (1) din Legea nr. 303/2004 privind statutul judecătorilor şi procurorilor, republicată, cu modificările şi completările ulterioare (Legea nr. 303/2004), poate să supravieţuiască abrogării Legii nr. 303/2004, în contextul dispoziţiilor art. 58 şi 66 din Legea nr. 24/2000 privind normele de tehnică legislativă pentru elaborarea actelor normative, republicată, cu modificările şi completările ulterioare (Legea nr. 24/2000) sau suspendarea prevăzută de aceste texte de lege a încetat la data abrogării Legii nr. 303/2004, iar dreptul la acţiune pentru plata indemnizaţiei de pensionare a devenit actual începând cu data încetării oricărei cauze de suspendare ori de neaplicare a dispoziţiilor art. 81 alin. (1) din Legea nr. 303/2004?

   12. Sesizarea a fost înregistrată pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie la data de 6 februarie 2024, cu nr. 232/1/2024.

   13. La data de 27 februarie 2024, pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie a fost înregistrat Dosarul nr. 447/1/2024, având ca obiect sesizarea formulată de Curtea de Apel Cluj – Secţia a IV-a pentru litigii de muncă şi asigurări sociale, în Dosarul nr. 2.914/100/2022, pentru pronunţarea unei hotărâri prealabile cu privire la următoarea problemă de drept: cum se interpretează şi se aplică dispoziţiile art. 13 din Legea nr. 285/2010 privind salarizarea în anul 2011 a personalului plătit din fonduri publice, cu modificările şi completările ulterioare (Legea nr. 285/2020), art. 9 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 80/2010 pentru completarea art. 11 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 37/2008 privind reglementarea unor măsuri financiare în domeniul bugetar, precum şi pentru instituirea altor măsuri financiare în domeniul bugetar, aprobată cu modificări şi completări prin Legea nr. 283/2011 (Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 80/2010), art. 2 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 84/2012 privind stabilirea salariilor personalului din sectorul bugetar în anul 2013, prorogarea unor termene din acte normative, precum şi unele măsuri fiscal-bugetare, aprobată prin Legea nr. 36/2014, cu modificările ulterioare (Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 84/2012), art. 10 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 103/2013 privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice în anul 2014, precum şi alte măsuri în domeniul cheltuielilor publice, aprobată cu completări prin Legea nr. 28/2014, cu modificările şi completările ulterioare (Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 103/2013),, art. 9 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 83/2014 privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice în anul 2015, precum şi alte măsuri în domeniul cheltuielilor publice, aprobată cu modificări şi completări prin Legea nr. 71/2015, cu modificările şi completările ulterioare (Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 83/2014), art. 11 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 57/2015 privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice în anul 2016, prorogarea unor termene, precum şi unele măsuri fiscal-bugetare, cu modificările şi completările ulterioare (Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 57/2015), art. 1 alin. (3) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 9/2017 privind unele măsuri bugetare în anul 2017, prorogarea unor termene, precum şi modificarea şi completarea unor acte normative, aprobată cu modificări şi completări prin Legea nr. 115/2017, cu modificările ulterioare (Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 9/2017), art. 11 alin. (1) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 90/2017 privind unele măsuri fiscal-bugetare, modificarea şi completarea unor acte normative şi prorogarea unor termene, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 973 din 7 decembrie 2017, aprobată cu completări prin Legea nr. 80/2018, cu modificările şi completările ulterioare (Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 90/2017), art. 41 alin. (1) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 114/2018 privind instituirea unor măsuri în domeniul investiţiilor publice şi a unor măsuri fiscal-bugetare, modificarea şi completarea unor acte normative şi prorogarea unor termene, cu modificările şi completările ulterioare (Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 114/2018), art. VII din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 130/2021, în sensul de a se stabili dacă aceste prevederi, prin care s-a dispus, în mod succesiv, neacordarea indemnizaţiei de pensionare prevăzute de art. 81 alin. (1) din Legea nr. 303/2004, au fost de natură să afecteze însăşi existenţa dreptului sau au avut doar un efect de suspendare ori de amânare a exerciţiului acestui drept?

   14. Având în vedere identitatea parţială de obiect cu sesizarea anterior înregistrată, s-a dispus conexarea Dosarului nr. 447/1/2024 la Dosarul nr. 232/1/2024.

   II. Norma de drept intern ce formează obiectul sesizării Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie cu privire la pronunţarea unei hotărâri prealabile

   15. Legea nr. 303/2004 privind statutul judecătorilor şi procurorilor, republicată, cu modificările şi completările ulterioare

   Art. 81. –

    ” (1) Judecătorii şi procurorii cu vechime continuă în magistratură de 20 de ani beneficiază, la data pensionării sau a eliberării din funcţie pentru alte motive neimputabile, de o indemnizaţie egală cu 7 indemnizaţii de încadrare lunare brute, care se impozitează potrivit legii. (…)”

   16. Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 130/2021 privind unele măsuri fiscal-bugetare, prorogarea unor termene, precum şi pentru modificarea şi completarea unor acte normative, cu modificările şi completările ulterioare

   Art. VII. –

    ” (1) În anul 2022 nu se acordă ajutoarele sau, după caz, indemnizaţiile la ieşirea la pensie, retragere, încetarea raporturilor de serviciu ori la trecerea în rezervă. (…)”

   17. Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 168/2022 privind unele măsuri fiscal-bugetare, prorogarea unor termene, precum şi pentru modificarea şi completarea unor acte normative, cu modificările şi completările ulterioare

   Art. VII. –

    ” (1) În anul 2023 nu se acordă ajutoarele sau, după caz, indemnizaţiile la ieşirea la pensie, retragere, încetarea raporturilor de serviciu ori la trecerea în rezervă. (…)”

   18. Legea nr. 24/2000 privind normele de tehnică legislativă pentru elaborarea actelor normative, republicată, cu modificările şi completările ulterioare

   Art. 58. –

    ” (1) După intrarea în vigoare a unui act normativ, pe durata existenţei acestuia pot interveni diferite evenimente legislative, cum sunt: modificarea, completarea, abrogarea, republicarea, suspendarea sau altele asemenea.

    (…)

   (3) Evenimentele legislative pot fi dispuse prin acte normative ulterioare de acelaşi nivel sau de nivel superior, având ca obiect exclusiv evenimentul respectiv, dar şi prin alte acte normative ulterioare care, în principal, reglementează o anumită problematică, iar ca măsură conexă dispun asemenea evenimente pentru a asigura corelarea celor două acte normative interferente.”

   Art. 66. –   (1) „În cazuri speciale aplicarea unui act normativ poate fi suspendată printr-un alt act normativ de acelaşi nivel sau de nivel superior. În această situaţie se vor prevedea, în mod expres, data la care se produce suspendarea, precum şi durata ei determinată.

   (2) La expirarea duratei de suspendare actul normativ sau dispoziţia afectată de suspendare reintră de drept în vigoare.

   (3) Prelungirea suspendării ori modificarea sau abrogarea actului normativ ori a dispoziţiei suspendate poate face obiectul unui act normativ sau al unei dispoziţii exprese, cu aplicare de la data expirării suspendării.”

   III. Expunerea succintă a procesului

   A. Dosarul nr. 5.663/30/2022 al Curţii de Apel Timişoara – Secţia litigii de muncă şi asigurări sociale

   19. Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Timiş – Secţia I civilă la data de 21 decembrie 2022, reclamantul – procuror pensionat a solicitat pronunţarea unei hotărâri prin care să se dispună obligarea pârâţilor la plata a 7 indemnizaţii de încadrare lunare brute – sumă calculată în raport cu cuantumul indemnizaţiei de încadrare lunare brute pe care reclamantul a avut-o în luna pensionării sale – aşa cum este prevăzut de dispoziţiile art. 81 din Legea nr. 303/2004, ce urmează să fie plătită începând cu data eliberării din funcţie prin pensionare, şi actualizarea sumei datorate cu indicele de inflaţie, la care se adaugă plata dobânzii legale penalizatoare datorate pentru suma solicitată până la data plăţii efective, în temeiul dispoziţiilor art. 1 din Ordonanţa Guvernului nr. 13/2011 privind dobânda legală remuneratorie şi penalizatoare pentru obligaţii băneşti, precum şi pentru reglementarea unor măsuri financiar-fiscale în domeniul bancar, aprobată prin Legea nr. 43/2012, cu completările ulterioare (Ordonanţa Guvernului nr. 13/2011). 

   20. Prin Sentinţa civilă nr. 726 din 8 iunie 2023, Tribunalul Timiş – Secţia I civilă a respins excepţia prematurităţii, precum şi acţiunea pe fond.

   21. În motivarea soluţiei adoptate tribunalul a reţinut că, în prezent, dispoziţiile indicate de reclamant ca temei al dreptului pretins sunt abrogate, prin intrarea în vigoare a Legii nr. 303/2022 privind statutul judecătorilor şi procurorilor, cu modificările şi completările ulterioare (Legea nr. 303/2022). În raport cu data eliberării din funcţie, dispoziţiile invocate erau în vigoare, însă aplicarea acestora a fost suspendată în anul 2022 prin art. VII alin. (1) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 130/2021.

   22. În raport cu Decizia Curţii Constituţionale nr. 695 din 6 octombrie 2020, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 9 din 6 ianuarie 2021 (paragraful 21), precum şi cu principiile stabilite în jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului, instanţa de fond a reţinut că o creanţă poate fi considerată drept o „valoare patrimonială” în sensul art. 1 din Protocolul adiţional nr. 1 la Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale (Convenţia) numai atunci când are un temei suficient în dreptul intern, de exemplu în cazul în care este confirmată de o jurisprudenţă consacrată a instanţelor, statul fiind competent să stabilească în mod discreţionar remuneraţiile provenite de la buget pe care vrea să le plătească angajaţilor săi (inclusiv dreptul de a introduce, suspenda sau elimina plata anumitor remuneraţii, prin intermediul unor modificări legislative). Chiar şi în situaţia în care s-ar aprecia că reclamantul este titularul unui drept protejat de Convenţie şi că măsura adoptată de legiuitorul român ar putea fi analizată prin prisma unei ingerinţe în dreptul său, acesta nu a invocat cauzarea, prin neacordarea drepturilor invocate, a unui prejudiciu disproporţionat şi excesiv, incompatibil cu dreptul la respectarea bunurilor, garantat de art. 1 din Protocolul adiţional nr. 1 la Convenţie.

   23. Împotriva acestei sentinţe a declarat apel reclamantul, solicitând schimbarea în tot a hotărârii apelate, în sensul admiterii acţiunii.

   24. În motivarea apelului s-a invocat, în principal, lipsa silogismului logico-juridic pe care se întemeiază soluţia din dispozitiv, nefiind realizată niciun fel de analiză a argumentelor prezentate în cererea de chemare în judecată şi niciun fel de coroborare a dispoziţiilor legale în materie. Pe fond, a reluat susţinerile potrivit cărora raţiunea suspendării dreptului nu mai subzistă, astfel încât suspendarea îndelungată se transformă într-o ingerinţă disproporţionată în dreptul său de proprietate, sancţionată de Convenţie.

   25. În data de 18 octombrie 2023, reclamantul a formulat cerere de sesizare a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea chestiunii de drept pendinte.

   26. Prin Încheierea din 29 noiembrie 2023, Curtea a admis sesizarea şi, în temeiul dispoziţiilor art. 520 alin. (2) din Codul de procedură civilă, a dispus suspendarea judecăţii.

   B. Dosarul nr. 2.914/100/2022 al Curţii de Apel Cluj – Secţia a IV-a pentru litigii de muncă şi asigurări sociale

   27. Prin acţiunea înregistrată pe rolul Tribunalului Maramureş – Secţia I civilă şi litigii de muncă, reclamanţii – judecători pensionaţi au solicitat obligarea pârâţilor la plata contravalorii a 7 indemnizaţii de încadrare brute lunare în temeiul art. 81 alin. (1) din Legea nr. 303/2004, învederând că au fost supuşi unui tratament juridic discriminatoriu faţă de colegii pensionaţi anterior apariţiei actelor normative prin care a fost suspendată succesiv acordarea acestor drepturi.

   28. Prin Sentinţa civilă nr. 239 din 17 martie 2023 a fost respinsă, ca neîntemeiată, acţiunea.

   29. Pentru a dispune astfel, tribunalul a avut în vedere că drepturile invocate de reclamanţi au fost suspendate succesiv, până în prezent, începând cu anul 2010, iniţial prin art. 9 din Legea nr. 118/2010 privind unele măsuri necesare în vederea restabilirii echilibrului bugetar, cu modificările şi completările ulterioare (Legea nr. 118/2010), iar în final, prin art. 294 alin. (5) din Legea nr. 303/2022, dispoziţia a fost abrogată începând cu 16 decembrie 2022, dreptul reglementat de art. 81 alin. (1) din Legea nr. 303/2004 nemaiavând, de la acel moment, corespondent în dreptul pozitiv.

   30. De asemenea, a reţinut că nu există discriminare faţă de judecătorii Curţii Constituţionale, respectiv faţă de alţi judecători care au beneficiat de indemnizaţie anterior suspendării sau faţă de moştenitorii judecătorilor sau procurorilor decedaţi.

   31. Împotriva acestei sentinţe au declarat apel reclamanţii, solicitând schimbarea sentinţei atacate în sensul admiterii în totalitate a cererii de chemare în judecată.

   32. Prin apelul formulat au arătat, în esenţă, că împrejurarea că din anul 2022 acest drept nu mai subzistă, ca urmare a abrogării, nu poate avea efect asupra dreptului dedus judecăţii, raportat la principiul prevăzut de Constituţia României în art. 15, vizând neretroactivitatea legii, cu excepţia legii penale sau contravenţionale mai favorabile, considerând, totodată, că măsura suspendării a afectat doar exerciţiul, nu şi naşterea dreptului.

   33. La termenul de judecată din 16 octombrie 2023, instanţa a pus în discuţia părţilor oportunitatea sesizării Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile privind problema de drept ce face obiectul apelului.

   34. Prin încheierea pronunţată la acest termen, sesizarea a fost considerată admisibilă şi, în temeiul dispoziţiilor art. 520 alin. (2) din Codul de procedură civilă, s-a dispus suspendarea judecăţii.

   IV. Motivele de admisibilitate reţinute de titularul sesizării

   35. Instanţele de trimitere au constatat că sunt îndeplinite condiţiile de admisibilitate a sesizării Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie prevăzute de art. 519 din Codul de procedură civilă.

   36. Astfel, dosarele în care s-au formulat sesizările sunt în curs de judecată, în faza apelului, în competenţa legală a unor complete de judecată ale curţilor de apel învestite să soluţioneze cauza, iar instanţa care sesizează Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie judecă în ultimă instanţă.

   37. Examinarea pe fond a apelului depinde de chestiunea de drept a cărei lămurire se cere, deoarece pentru soluţionarea cauzei trebuie să se stabilească dacă dispoziţiile art. 81 alin. (1) din Legea nr. 303/2004, pe care reclamanţii şi-au întemeiat acţiunea, au devenit aplicabile după abrogare, având în vedere data la care aceştia s-au pensionat, sau continuă să fie suspendate, potrivit dispoziţiilor art. VII alin. (1) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 130/2021 şi art. VII alin. (1) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 168/2022, respectiv dacă dispoziţiile privind neacordarea indemnizaţiei de pensionare prevăzute de art. 81 alin. (1) din Legea nr. 303/2004 au fost de natură să afecteze însăşi existenţa dreptului sau au avut doar un efect de suspendare ori de amânare a exerciţiului acestui drept.

   38. Problema de drept enunţată este nouă, deoarece, prin consultarea jurisprudenţei, s-a constatat că asupra acestei chestiuni Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie nu a statuat printr-o altă hotărâre şi nici nu s-a conturat o practică statornică şi îndelungată în acest tip de litigii pentru a se putea vorbi despre cristalizarea unei jurisprudenţe constante. Noutatea este justificată şi de faptul că se constată o dificultate a aplicării dispoziţiilor legale, de natură să creeze premisele apariţiei unei practici neunitare la nivel naţional.

   39. De asemenea, problema de drept este una calificată, necesitând cu pregnanţă o interpretare unitară, în scopul asigurării egalităţii de tratament cetăţenilor cărora li se aplică.

   40. Problema de drept nu face obiectul unui recurs în interesul legii în curs de soluţionare, conform evidenţelor Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie consultate la data sesizării.

   V. Punctele de vedere ale părţilor cu privire la dezlegarea chestiunii de drept

   A. Dosarul nr. 5.663/30/2022 al Curţii de Apel Timişoara – Secţia litigii de muncă şi asigurări sociale

   41. Apelantul-reclamant a arătat că dispoziţiile art. VII alin. (1) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 130/2021 nu mai aveau suport în legislaţia în vigoare începând cu 16 decembrie 2022, dată la care a intrat în vigoare Legea nr. 303/2022. Totodată, art. VII alin. (1) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 130/2021 nu poate constitui temei pentru suspendarea în continuare a drepturilor, întrucât nu poate supravieţui abrogării normei pe care o suspendă. Ca atare, dreptul la acţiune pentru plata indemnizaţiilor de pensionare acordate în baza art. 81 alin. (1) din Legea nr. 303/2004 a devenit actual la data de 16 decembrie 2022, când a încetat orice cauză de suspendare ori de neaplicare a prevederilor mai sus indicate.

   42. La termenul din data de 22 noiembrie 2023, reprezentantul intimatului-pârât Ministerul Apărării Naţionale a arătat că nu este de acord cu sesizarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea unor chestiuni de drept.

   B. Dosarul nr. 2.914/100/2022 al Curţii de Apel Cluj – Secţia a IV-a pentru litigii de muncă şi asigurări sociale

   43. Reclamanţii-apelanţi au susţinut că naşterea dreptului la indemnizaţia cuvenită cu ocazia încetării activităţii din funcţia de judecător nu a fost supusă la acel moment şi altor condiţii decât cele privind manifestarea de voinţă a titularului său ori a debitorului angajator sau eventuala disponibilitate bugetară, iar faptul că în prezent acordarea indemnizaţiei este abrogată nu înlătură acest drept din patrimoniul persoanelor îndreptăţite, deoarece măsura suspendării acordării indemnizaţiei a afectat doar exerciţiul, nu şi naşterea dreptului. Or, abrogarea nu poate viza situaţii anterioare intrării în vigoare a noii dispoziţii legale în materie, întrucât, în caz contrar, s-ar aduce atingere principiului neretroactivităţii legii civile.

   44. Relevante în sensul celor de mai sus sunt şi considerentele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept din Decizia nr. 16 din 8 iunie 2015, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 525 din 15 iulie 2015 (Decizia nr. 16 din 8 iunie 2015), precum şi deciziile Curţii Constituţionale nr. 1.576 din 7 decembrie 2011, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 32 din 16 ianuarie 2012, şi nr. 291 din 23 mai 2013, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 383 din 27 iunie 2013.

   45. În esenţă, se solicită Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie să constate că prin suspendările succesive ale plăţii drepturilor cuvenite la momentul eliberării din funcţie, suspendări extinse pe parcursul a 12 ani, s-a tins practic la negarea dreptului legal recunoscut printr-o lege organică, respectiv în art. 81 alin. (1) şi (2) din Legea nr. 303/2004, drept recunoscut la pensionare ori la retragerea din activitate.

   46. Ca urmare, dreptul în litigiu fiind născut anterior abrogării legii, acesta exista la momentul încetării activităţii apelanţilor-reclamanţi, în raport cu principiul neretroactivităţii legii civile înscris în art. 15 din Constituţie şi în art. 1 din Codul civil; dispoziţiile noii legi în materie nu au putere retroactivă, aşa încât dreptul la acordarea celor 7 indemnizaţii de încadrare lunare brute, întemeiat pe art. 81 alin. (1) din Legea nr. 303/2004, a existat în perioada anilor 2010-2022, fiind suspendată doar punerea în plată a acestuia.

   47. De asemenea, este îndeplinită şi condiţia de admisibilitate a sesizării privind noutatea chestiunii de drept, întrucât practica judiciară existentă este în cea mai mare parte anterioară abrogării Legii nr. 303/2004, nepunându-se în discuţie încetarea efectelor dispoziţiilor legale care au suspendat sau au amânat exerciţiul dreptului la indemnizaţia de pensionare.

   48. După comunicarea raportului întocmit de judecătorii-raportori, în condiţiile art. 520 alin. (10) din Codul de procedură civilă, reclamanţii din dosarele conexate, precum şi intimaţii-pârâţi Ministerul Public – Secţia parchetelor militare şi Ministerul Public – Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie au depus, în termen legal, puncte de vedere asupra chestiunii de drept, în sensul apărărilor făcute în faţa instanţelor de sesizare.

   VI. Punctul de vedere al completului de judecată care a formulat sesizarea cu privire la dezlegarea chestiunii de drept

   49. Instanţele de trimitere au reţinut că textele de lege ce fac obiectul dezlegării sunt susceptibile de interpretări diferite.

   50. Astfel, într-o primă interpretare se apreciază că în cauză este încă aplicabilă interpretarea dată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie prin Decizia nr. 5 din 5 martie 2018, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 448 din 30 mai 2018 (Decizia nr. 5 din 5 martie 2018), prin care s-a stabilit că acţiunile având ca obiect acordarea ajutoarelor salariale de care beneficiază cadrele militare, poliţiştii şi funcţionarii publici cu statut special la trecerea în rezervă sau direct în retragere formulate în temeiul art. 20 alin. (1) din capitolul II al anexei nr. VII la Legea-cadru nr. 284/2010 privind salarizarea unitară a personalului plătit din fonduri publice, cu modificările şi completările ulterioare (Legea-cadru nr. 284/2010), introduse în perioada de suspendare a exerciţiului dreptului la acordarea de ajutoare/indemnizaţii, sunt prematur formulate.

   51. Deşi prin Decizia nr. 5 din 5 martie 2018 au fost analizate alte dispoziţii legale, situaţia juridică este identică, respectiv drepturile acordate de art. 81 alin. (1) din Legea nr. 303/2004 au fost suspendate de dispoziţiile art. VII alin. (1) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 130/2021 şi ale art. VII alin. (1) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 168/2022.

   52. Cât timp aceste dispoziţii legale sunt în vigoare, urmează să se aplice şi drepturilor acordate de art. 81 alin. (1) din Legea nr. 303/2004, chiar dacă textul a fost abrogat la data de 16 decembrie 2022 prin intrarea în vigoare a Legii nr. 303/2022.

   53. În cea de-a doua interpretare se consideră că prin abrogarea art. 81 alin. (1) din Legea nr. 303/2004 prin Legea nr. 303/2022, art. VII alin. (1) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 130/2021 şi art. VII alin. (1) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 168/2022 şi-au încetat aplicabilitatea, întrucât dispoziţiile art. 66 coroborate cu dispoziţiile art. 58 alin. (1) din Legea nr. 24/2000 stabilesc că suspendarea unui act normativ se poate face pe durata existenţei acestuia.

   54. Actul normativ prin care a fost suspendat un alt act normativ nu poate supravieţui după ce actul suspendat a fost abrogat, el încetând să îşi producă efectele la data când actul suspendat a fost abrogat.

   55. Problema de principiu este dacă o suspendare îndelungată a aplicării unor legi, chiar dacă se face pe durată determinată, eventual şi cu îndeplinirea celorlalte condiţii stabilite de legislaţie, nu ar fi totuşi de natură să afecteze principiul general al statului de drept, însă această chestiune este una de drept constituţional, a cărei competenţă de soluţionare este rezervată Curţii Constituţionale, depăşind aşadar cadrul prezentei proceduri.

   56. Dată fiind situaţia arătată, apare ca necesară intervenţia Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie pentru lămurirea chestiunii de drept.

   VII. Jurisprudenţa instanţelor naţionale în materie

   A. Problema de drept ce formează obiectul sesizării în Dosarul nr. 5.663/30/2022 al Curţii de Apel Timişoara – Secţia litigii de muncă şi asigurări sociale

   57. Într-o primă orientare jurisprudenţială, cu caracter majoritar, acţiunile au fost respinse cu motivarea că suspendarea dispoziţiei cu privire la indemnizaţia de pensionare prevăzută de art. 81 alin. (1) din Legea nr. 303/2004 a încetat la data abrogării acestui articol, neexistând temei actual pentru acordarea indemnizaţiei de pensionare menţionate ulterior abrogării. S-a apreciat că abrogarea actului nu are ca efect intrarea retroactivă în vigoare a dispoziţiei, pe toată perioada în care aplicarea sa a fost suspendată, de vreme ce legiuitorul cataloghează suspendarea ca un eveniment care scoate actul din vigoare cu titlu temporar, dar permite abrogarea normei suspendate, caz în care, la data abrogării, se permanentizează starea de neaplicare a dispoziţiei legale, chiar dacă, iniţial, fusese legiferată ca măsură temporară. În plus, actul normativ prin care a fost suspendat un alt act normativ nu poate supravieţui după ce actul suspendat a fost abrogat, el încetând să îşi producă efectele la data când actul suspendat a fost abrogat.

   58. Această orientare a fost susţinută de către instanţele naţionale astfel: Curtea de Apel Alba Iulia a comunicat practică judiciară identificată la nivelul Secţiei I civile a curţii, Tribunalului Alba – Secţia I civilă şi Tribunalului Hunedoara – Secţia I civilă; Curtea de Apel Bacău a comunicat hotărâri pronunţate de Secţia I civilă a Curţii şi de Tribunalul Neamţ – Secţia I civilă şi de contencios administrativ; Curtea de Apel Braşov a comunicat opinia teoretică majoritară a judecătorilor Secţiei civile a Tribunalului Covasna; Curtea de Apel Bucureşti a comunicat jurisprudenţa Secţiei a VII-a pentru cauze privind conflicte de muncă şi asigurări sociale şi a Tribunalului Ialomiţa; Curtea de Apel Cluj a comunicat jurisprudenţa Secţiei a IV-a de litigii de muncă şi asigurări sociale din cadrul curţii şi a Secţiei I civile a Tribunalului Bistriţa-Năsăud; Curtea de Apel Constanţa a comunicat jurisprudenţa Secţiei I civile a curţii şi a Tribunalului Constanţa – Secţia civilă; Curtea de Apel Craiova a comunicat practică judiciară identificată pe rolul Tribunalului Mehedinţi – Secţia conflicte de muncă şi asigurări sociale şi al Tribunalul Gorj – Secţia conflicte de muncă şi asigurări sociale; Curtea de Apel Iaşi a comunicat opinia exprimată de judecătorii Secţiei de conflicte de muncă şi asigurări sociale, ai Secţiei I civile a Tribunalului Iaşi şi jurisprudenţă din cadrul Tribunalului Vaslui; Curtea de Apel Oradea a comunicat jurisprudenţa Secţiei I civile a Tribunalului Bihor; Curtea de Apel Piteşti a comunicat punctul de vedere teoretic al Tribunalului Vâlcea – Secţia I civilă; Curtea de Apel Târgu Mureş şi Curtea de Apel Timişoara au comunicat jurisprudenţa proprie.

   59. Un alt motiv de respingere a acţiunilor a fost acela că suspendarea prevăzută de dispoziţiile legale vizate de sesizare îşi produce în continuare efectele, independent de abrogarea Legii nr. 303/2004, în contextul dispoziţiilor art. 58 şi 66 din Legea nr. 24/2000, aceasta fiind opinia judecătorilor Secţiei a VIII-a conflicte de muncă şi asigurări sociale a Tribunalului Bucureşti, ai Tribunalului Ialomiţa şi Tribunalului Ilfov, precum şi una dintre opiniile regăsite la nivelul Curţii de Apel Suceava.

   60. Într-o a doua orientare jurisprudenţială, minoritară, acţiunile au fost admise cu motivarea că suspendarea prevăzută de dispoziţiile legale vizate de sesizare nu poate supravieţui abrogării Legii nr. 303/2004, însă dreptul la acţiune pentru indemnizaţia de pensionare a devenit actual începând cu data încetării oricărei cauze de suspendare ori de neaplicare a dispoziţiilor art. 81 alin. (1) din Legea nr. 303/2004, aceasta fiind opinia judecătorilor Secţiei civile a Tribunalului Giurgiu şi ai Tribunalului Prahova – Secţia I civilă, în a căror jurisprudenţă acţiunea a fost admisă prin reţinerea încălcării dreptului de proprietate garantat de art. 1 din Protocolul adiţional nr. 1 la Convenţie, precum şi la nivelul Curţii de Apel Suceava, care şi-a exprimat o opinie în sensul că, raportat la deciziile Curţii Constituţionale şi ale Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie (Decizia Secţiilor Unite nr. XXIII din 12 decembrie 2005, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 233 din 15 martie 2006 – Decizia nr. XXIII din 12 decembrie 2005), în perioada suspendării, dreptul la indemnizaţia de pensionare a existat, dar a fost unul eventual, care în anumite condiţii (aici, intervenţia legiuitorului) face ca destinatarii impersonali ai normei să devină, pe viitor, titularii unui drept subiectiv veritabil.

   B. Problema de drept ce formează obiectul sesizării în Dosarul nr. 2.914/100/2022 al Curţii de Apel Cluj – Secţia a IV-a pentru litigii de muncă şi asigurări sociale

   61. Într-o primă opinie, majoritară, acţiunile au fost respinse cu motivarea că prevederile normative prin care s-a dispus în mod succesiv neacordarea indemnizaţiei de pensionare prevăzute de art. 81 alin. (1) din Legea nr. 303/2004 nu au fost de natură să afecteze însăşi existenţa dreptului, ci au avut doar un efect de suspendare a dreptului la acţiune, care nu este actual. Cu toate acestea, actele normative de suspendare sau de amânare a punerii în aplicare a dispoziţiei din art. 81 alin. (1) din Legea nr. 303/2004 trebuie limitate numai la perioada cât a fost în vigoare actul normativ care a prevăzut dreptul respectiv, nefiind de conceput ca valabilitatea dispoziţiei de suspendare să fie prelungită după momentul abrogării. Dreptul la acordarea celor 7 indemnizaţii de încadrare lunare brute, ulterior abrogării art. 81 alin. (1) din Legea nr. 303/2004, nu mai poate fi acordat, nemaiexistând ca urmare a abrogării dispoziţiei care îl reglementa, întrucât abrogarea unui text suspendat nu poate avea ca efect reactivarea acestuia în perioada cât a fost suspendat, pentru a se putea susţine că acesta ar produce, aşadar, efecte pe perioada respectivă. Considerentele au fost legate de prematuritate, anterior intrării în vigoare a Legii nr. 303/2022, ulterior fiind însă pronunţate şi soluţii de respingere pe fond, în contextul abrogării Legii nr. 303/2004 şi, odată cu aceasta, a textului legal pe care se întemeiază pretenţiile reclamanţilor.

   62. În acest sens Curtea de Apel Alba Iulia a comunicat hotărâri judecătoreşti definitive pronunţate de Tribunalul Alba – Secţia I civilă, Tribunalul Hunedoara – Secţia I civilă, Curtea de Apel Alba Iulia – Secţia I civilă; Curtea de Apel Bacău a depus o hotărâre pronunţată de Tribunalul Neamţ – Secţia I civilă şi de contencios administrativ; Curtea de Apel Braşov a depus o hotărâre pronunţată de Tribunalul Covasna – Secţia civilă, definitivă prin neapelare; Curtea de Apel Bucureşti a comunicat jurisprudenţă pronunţată de Secţia a VII-a pentru cauze privind conflicte de muncă şi asigurări sociale a curţii, Tribunalul Bucureşti – Secţia a VIII-a conflicte de muncă şi asigurări sociale, Tribunalul Călăraşi – Secţia civilă, Tribunalul Ialomiţa, Tribunalul Ilfov; Curtea de Apel Cluj a comunicat hotărâri pronunţate de Secţia a IV-a de litigii de muncă şi asigurări sociale, Tribunalul Maramureş – Secţia I civilă şi Tribunalul Cluj – Secţia mixtă de contencios administrativ şi fiscal, de conflicte de muncă şi asigurări sociale; Curtea de Apel Constanţa a comunicat hotărâri pronunţate de Secţia I civilă a curţii şi de Tribunalul Constanţa – Secţia civilă; Curtea de Apel Craiova a depus jurisprudenţă de la nivelul curţii, al Tribunalului Gorj – Secţia conflicte de muncă şi asigurări şi al Tribunalului Mehedinţi – Secţia conflicte de muncă şi asigurări sociale; Curtea de Apel Galaţi a comunicat jurisprudenţa Secţiei pentru cauze privind conflicte de muncă şi asigurări sociale a curţii şi hotărâri pronunţate de Tribunalul Brăila – Secţia I civilă; Curtea de Apel Iaşi a comunicat opinia exprimată de judecătorii Secţiei de conflicte de muncă şi asigurări sociale, jurisprudenţă a Tribunalului Iaşi – Secţia I civilă şi Tribunalului Vaslui, în sensul că efectele produse de actele normative de suspendare sau de amânare a punerii în aplicare a dispoziţiei legale referitoare la dreptul dobândit trebuie limitate numai la perioada cât a fost în vigoare actul normativ care a prevăzut dreptul respectiv; Curtea de Apel Oradea a comunicat jurisprudenţă a Tribunalului Bihor – Secţia I civilă; Curtea de Apel Piteşti a comunicat jurisprudenţa Tribunalului Vâlcea – Secţia I civilă; Curtea de Apel Ploieşti a comunicat opinia exprimată de Tribunalul Dâmboviţa – Secţia I civilă, în sensul că prevederile menţionate au avut ca efect amânarea exerciţiului dreptului; Curtea de Apel Suceava a depus sentinţe pronunţate de Tribunalul Botoşani; Curtea de Apel Târgu Mureş a comunicat hotărâri ale Secţiei I civile; Curtea de Apel Timişoara a comunicat jurisprudenţă în sensul că dreptul este prematur şi opinia teoretică a magistraţilor Tribunalului Caraş-Severin, în sensul că aceste norme legale au avut doar efect de suspendare şi nu au afectat substanţa dreptului.

   63. Într-o a doua orientare jurisprudenţială, minoritară, au fost admise acţiunile în pretenţii, cu motivarea că suspendările succesive sine die, ce au culminat cu abrogarea dispoziţiei legale ce consacra dreptul în discuţie, constituie o atingere a substanţei dreptului protejat şi au pus părţile în situaţia în care a devenit total iluzorie posibilitatea de a obţine în viitor recunoaşterea acestui drept. Lipsa de predictibilitate a dispoziţiilor legale de suspendare sau de amânare a punerii în aplicare a dispoziţiei din art. 81 alin. (1) din Legea nr. 303/2004 a încălcat echilibrul dintre interesul public şi cel particular, în dauna celui din urmă.

   64. S-au exprimat în acest sens: Tribunalul Teleorman – Secţia conflicte de muncă, asigurări sociale şi contencios administrativ şi fiscal, Tribunalul Giurgiu – Secţia civilă şi Tribunalul Prahova – Secţia I civilă, fiind ataşată şi jurisprudenţă pronunţată la nivelul acestor instanţe.

   65. Ministerul Public – Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a comunicat că la nivelul Secţiei judiciare – Serviciul judiciar civil nu se verifică în prezent practică judiciară în vederea promovării unui eventual recurs în interesul legii în problemele de drept ce formează obiectul sesizărilor conexate.

   VIII. Jurisprudenţa Curţii Constituţionale

   66. Prin Decizia nr. 170 din 19 martie 2015, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 354 din 22 mai 2015 (Decizia nr. 170 din 19 martie 2015), Curtea Constituţională, respingând excepţia de neconstituţionalitate invocată, a reţinut următoarele:

    ” 21. Referitor la criticile de neconstituţionalitate aduse art. 13 din Legea nr. 285/2010, art. II art. 9 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 80/2010, art. 2 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 84/2012 şi art. 10 alin. (1) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 103/2013, dispoziţii potrivit cărora, în anii 2011, 2012 şi 2013, nu se acordă ajutoarele sau, după caz, indemnizaţiile la ieşirea la pensie, retragere, încetarea raporturilor de serviciu ori la trecerea în rezervă, cum este ajutorul egal cu două solde ale funcţiei de bază, respectiv cu două salarii ale funcţiei de bază pentru fiecare an întreg rămas până la limita de vârstă de pensionare, ajutor prevăzut de art. 20 alin. (2) din anexa nr. VII capitolul II din Legea-cadru nr. 284/2010, Curtea reţine că asupra art. 13 din Legea nr. 285/2010 s-a pronunţat prin Decizia nr. 326 din 25 iunie 2013, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 454 din 24 iulie 2013, şi prin Decizia nr. 334 din 12 iunie 2014, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 533 din 17 iulie 2014. Prin Decizia nr. 334 din 12 iunie 2014, paragraful 16, Curtea a reţinut jurisprudenţa sa potrivit căreia indemnizaţiile acordate cu prilejul ieşirii la pensie, retragerii, încetării raporturilor de serviciu ori trecerii în rezervă reprezintă beneficii acordate anumitor categorii socioprofesionale în virtutea statutului special al acestora, fără a avea însă un temei constituţional.

    (…)

   23. În ceea ce priveşte critica de neconstituţionalitate privind încălcarea art. 53 din Constituţie, Curtea a constatat că acest text constituţional se referă la restrângerea exerciţiului unor drepturi ori libertăţi fundamentale. Or, ajutoarele ori indemnizaţiile la care se referă art. 13 alin. (1) din Legea nr. 285/2010 nu fac parte din această categorie de drepturi, astfel că legiuitorul este liber să dispună cu privire la conţinutul, limitele şi condiţiile de acordare a acestora, precum şi să dispună diminuarea ori chiar încetarea acordării acestora, fără a fi necesară întrunirea condiţiilor stabilite de art. 53 din Legea fundamentală.

    (…)

   25. Referitor la critica privind art. 41 alin. (2) din Constituţie, Curtea a reţinut că nu există o obligaţie constituţională a legiuitorului de a reglementa acordarea de ajutoare sau indemnizaţii la ieşirea la pensie, retragere, încetarea raporturilor de serviciu ori la trecerea în rezervă.

    (…)

   27. Cu privire la încălcarea art. 1 din Primul Protocol adiţional la Convenţie, privind protecţia proprietăţii private, Curtea reţine că în jurisprudenţa sa referitoare la interpretare a acestei norme din Convenţie, de exemplu prin Hotărârea din 8 noiembrie 2005, pronunţată în Cauza Kechko împotriva Ucrainei, paragraful 23, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a reţinut că statul este în măsură să stabilească ce beneficii trebuie plătite angajaţilor săi din bugetul de stat. Astfel, statul poate dispune introducerea, suspendarea sau încetarea plăţii unor astfel de beneficii prin modificări legislative corespunzătoare. În acelaşi sens este şi Decizia de inadmisibilitate din 6 decembrie 2011, pronunţată în cauzele conexate nr. 44.232/11 şi nr. 44.605/11 Felicia Mihăieş împotriva României şi Adrian Gavril Senteş împotriva României, paragrafele 15 şi 19, prin care Curtea aminteşte că, datorită unei cunoaşteri directe a propriei societăţi şi a necesităţilor acesteia, autorităţile naţionale se află, în principiu, într-o poziţie mai adecvată decât instanţa internaţională pentru a stabili ce anume este «de utilitate publică». În consecinţă, în cadrul mecanismului de protecţie creat de Convenţie, este de competenţa acestora să se pronunţe primele cu privire la existenţa unei probleme de interes general. Considerând normal ca legiuitorul să dispună de o mare libertate în conducerea unei politici economice şi sociale, Curtea respectă modul în care acesta percepe imperativele «utilităţii publice», cu excepţia cazului în care raţionamentul său se dovedeşte în mod vădit lipsit de orice temei rezonabil (paragraful 19).”

   67. Aceste considerente, relevante în cauza de faţă, au fost reluate, spre exemplu, şi în deciziile nr. 154 din 27 martie 2018, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 680 din 6 august 2018; nr. 350 din 23 mai 2019, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 824 din 10 octombrie 2019; nr. 814 din 5 decembrie 2019, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 193 din 10 martie 2020; nr. 124 din 10 martie 2020, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 445 din 27 mai 2020; nr. 695 din 6 octombrie 2020, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 9 din 6 ianuarie 2021; nr. 834 din 17 noiembrie 2020, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 235 din 8 martie 2021; nr. 396 din 10 iunie 2021, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 807 din 23 august 2021; nr. 472 din 8 iulie 2021, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 1.091 din 16 noiembrie 2021; nr. 575 din 22 noiembrie 2022, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I nr. 257 din 28 martie 2023 etc.

   IX. Jurisprudenţa Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie în mecanismele de unificare a practicii

   68. Prin Decizia nr. XXIII din 12 decembrie 2005, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a stabilit că prima de concediu, pe lângă indemnizaţia de concediu, respectiv o sumă egală cu indemnizaţia brută sau, după caz, salariul brut din luna anterioară plecării în concediu, pentru magistraţi şi personalul auxiliar de specialitate, se acordă numai pentru anii 2001 şi 2002, astfel cum a fost reglementată prin art. 41¹ alin. (1) din Legea nr. 50/1996 privind salarizarea şi alte drepturi ale personalului din organele autorităţii judecătoreşti, introdus în această lege prin Ordonanţa Guvernului nr. 83/2000 pentru modificarea şi completarea Legii nr. 50/1996 privind salarizarea şi alte drepturi ale personalului din organele autorităţii judecătoreşti, aprobată cu modificări prin Legea nr. 334/2001.

   69. În considerente, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a reţinut că „la data de 1 ianuarie 2003, când a intrat în vigoare ordonanţa de urgenţă menţionată, erau abrogate implicit şi dispoziţiile art. 411 alin. (1) din Legea nr. 50/1996, referitoare la dreptul magistraţilor şi al celorlalte categorii de personal salarizate, în baza acestei legi, la o primă pentru perioada concediului de odihnă.

    În raport cu această situaţie, dreptul magistraţilor şi al celorlalte categorii de personal salarizate în baza Legii nr. 50/1996 a încetat să mai subziste, nemaiputând să fie pretins, cu începere de la data de 1 ianuarie 2003.

    Dar pentru perioada anterioară, chiar dacă s-a dispus, prin art. III alin. (2) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 33/2001, suspendarea aplicării prevederilor art. 411 alin. (1) din Legea nr. 50/1996, referitoare la acordarea primei pentru concediul de odihnă, până la data de 31 decembrie 2003, iar prin Legea bugetului de stat pe anul 2002 nr. 743/2001 şi prin Legea bugetului de stat pe anul 2003 nr. 631/2002 s-a prelungit, succesiv, aplicarea prevederilor care se referă la prima pentru concediul de odihnă, nu se poate considera totuşi că acel drept nu ar fi existat, cât timp abrogarea textului de lege care îl prevedea a intervenit abia la 1 ianuarie 2003, când a intrat în vigoare Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 177/2002.

    (. . .) suspendarea exerciţiului dreptului nu echivalează cu însăşi înlăturarea lui, cât timp prin nicio dispoziţie legală nu i-a fost înlăturată existenţa pentru anii 2001 şi 2002.

    Neprevederea în continuare a acestui drept recunoscut şi garantat nu poate înlătura existenţa lui anterioară pentru că s-ar contraveni atât art. 53 din Constituţia revizuită (art. 49 din Constituţia anterioară) privind cazurile când se poate restrânge exerciţiul unui drept, cât şi reglementărilor date prin art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale.

    Din moment ce printr-o lege anterioară s-a conferit dreptul la primă pentru concediul de odihnă, iar acesta a încetat să mai fie prevăzut doar după trecerea a 2 ani, în care s-a suspendat aplicarea lui, nu se poate considera că acel drept nu a existat în perioada respectivă deoarece s-ar încălca principiul constituţional care garantează realizarea drepturilor acordate.

    Ca urmare, pentru ca un drept prevăzut să nu devină doar o obligaţie lipsită de conţinut, redusă la nudum jus, ceea ce ar constitui o îngrădire nelegitimă a exercitării lui, un atare drept nu poate fi considerat că nu a existat în perioada celor 2 ani, pentru care exerciţiul lui a fost suspendat, iar nu înlăturat. Altfel, s-ar ajunge la situaţia ca un drept patrimonial, a cărui existenţă este recunoscută, să fie vidat de substanţa sa şi, practic, să devină lipsit de orice valoare.

    De aceea, respectarea principiului încrederii în statul de drept, care implică asigurarea aplicării legilor adoptate în spiritul şi litera lor, concomitent cu eliminarea oricărei tendinţe de reglementare a unor situaţii juridice fictive, face necesar ca titularii drepturilor recunoscute să nu poată fi obstaculaţi de a se bucura efectiv de acestea pentru perioada în care au fost prevăzute de lege.

    În atare situaţie, în mod corect au procedat instanţele care au considerat că dreptul la acţiune pentru calculul şi plata primei de concediu s-a născut la data de 1 ianuarie 2003, când a încetat orice cauză de suspendare ori de neaplicare a prevederilor art. 411 alin. (1) din Legea nr. 50/1996, modificată şi completată prin Ordonanţa Guvernului nr. 83/2000.”

   70. Prin Decizia nr. 16 din 8 iunie 2015, instanţa supremă a statuat că: „Din interpretarea normelor legale enunţate rezultă că voinţa legiuitorului nu a fost aceea de eliminare a beneficiilor acordate unor categorii socioprofesionale, respectiv de încetare a existenţei dreptului la acordarea de ajutoare/indemnizaţii, ci doar de suspendare a exerciţiului acestui drept. Raţiunea acestei interpretări este impusă şi de succesiunea în timp a actelor normative prin care legiuitorul a dispus, cu caracter temporar, măsura neaplicării dispoziţiilor legale privind ajutoarele/indemnizaţiile în anii 2011-2015. Sub acest aspect, relativ la măsurile financiare instituite prin Legea nr. 283/2011 pentru anul 2012, Curtea Constituţională a reţinut că aceste măsuri nu aduc atingere înseşi substanţei drepturilor băneşti vizate, ci doar amână acordarea ajutoarelor/indemnizaţiilor pe o perioadă limitată de timp, pentru a nu se crea o datorie bugetară imposibil de acoperit, în contextul unui echilibru financiar marcat de criză (deciziile nr. 1.576 din 7 decembrie 2011 şi nr. 291 din 23 mai 2013). Prin urmare, se impune a se reţine că efectele dispoziţiilor art. 9 din Legea nr. 118/2010 au vizat exerciţiul dreptului la acordarea de ajutoare/indemnizaţii, în sensul suspendării acestuia în perioada 3 iulie-31 decembrie 2010, şi nu existenţa acestui drept.”

   71. Prin Decizia nr. 5 din 5 martie 2018, instanţa supremă a statuat că: „Acţiunile având ca obiect acordarea ajutoarelor salariale de care beneficiază cadrele militare, poliţiştii şi funcţionarii publici cu statut special la trecerea în rezervă sau direct în retragere formulate în temeiul art. 20 alin. (1) din capitolul II al anexei nr. VII din Legea-cadru nr. 284/2010 introduse în perioada de suspendare a exerciţiului dreptului la acordarea de ajutoare/indemnizaţii sunt prematur formulate.”

   72. Relevante sunt considerentele de la paragrafele 94-101, după cum urmează:

    ” 94. Analizând circumstanţele specifice ale instituirii acestor drepturi, se consideră că, pe fondul suspendării repetate prin acte normative reţinute ca fiind constituţionale, acestea nu au intrat în patrimoniul beneficiarilor avuţi în vedere de Legea-cadru nr. 284/2010, ele având în continuare un conţinut abstract, fiind condiţionate în recunoaşterea lor concretă de o nouă manifestare a legiuitorului, motiv pentru care nu pot fi considerate «bunuri» din această perspectivă.

   95. În condiţiile în care exerciţiul dreptului la acordarea ajutoarelor prevăzute de art. 20 din anexa nr. VII la Legea-cadru nr. 284/2010 a fost suspendat prin prevederi legale succesive, speciale şi derogatorii, începând cu anul 2011 şi până în anul 2017, inclusiv, aspect recunoscut de jurisprudenţa constantă a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie şi a Curţii Constituţionale, se apreciază că nu poate fi vorba nici de o speranţă legitimă de valorificare efectivă a acestor drepturi.

   96. Această concluzie se consolidează în contextul abrogării Legii-cadru nr. 284/2010 prin Legea nr. 153/2017, care nu mai stabileşte asemenea drepturi, art. 66 din Legea nr. 24/2000 privind normele de tehnică legislativă pentru elaborarea actelor normative, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, recunoscând posibilitatea abrogării chiar şi în cazul normelor suspendate.

   97. Totodată, Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 90/2017 (care a intrat în vigoare la data de 7 decembrie 2017) a dispus că, în anul 2018, nu se acordă ajutoarele sau, după caz, indemnizaţiile la ieşirea la pensie, retragere, încetarea raporturilor de serviciu ori trecerea în rezervă (art. 11), însă, este de menţionat că efectele acestor ultime modificări legislative nu au putut fi analizate de instanţele ce au pronunţat soluţiile ataşate recursului în interesul legii, întrucât abrogarea Legii-cadru nr. 284/2010 şi adoptarea Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 90/2017 au intervenit la o dată ulterioară şi nu au fost evidenţiate hotărâri care să valorifice noul cadru legislativ.

   98. Chiar dacă, în întreaga perioadă în care Legea-cadru nr. 284/2010 a fost în vigoare, dispoziţiile privitoare la aceste drepturi nu au fost abrogate în mod expres, nu se poate susţine că acestea s-au născut efectiv în patrimoniul beneficiarilor avuţi în vedere iniţial, în condiţiile în care valorificarea lor a fost în mod repetat suspendată şi nicio altă dispoziţie legală sau soluţie de jurisprudenţă nu a diminuat efectul actelor normative reţinute a fi suspendat exerciţiul drepturilor pentru a concretiza o speranţă legitimă pentru viitor.

   99. Cât timp nu se poate reţine o vătămare a unor drepturi fundamentale, iar statul a acţionat normativ în limitele dreptului său de apreciere cu privire la beneficiile ce ar trebui să fie plătite angajaţilor săi din bugetul de stat, suspendările repetate nu pot fi analizate din perspectiva cerinţelor instituite de art. 53 din Constituţia României, republicată, referitor la restrângerea exerciţiului unor drepturi şi libertăţi.

   100. Prin urmare, având în vedere că exerciţiul dreptului la acordarea ajutoarelor prevăzute de art. 20 din anexa nr. VII la Legea-cadru nr. 284/2010 a fost suspendat prin prevederi legale succesive, speciale şi derogatorii, începând cu anul 2011 şi până la finele anului 2017, acţiunile promovate în această perioadă sunt prematur formulate, dreptul nefiind actual. Pentru a se bucura de protecţia juridică a acţiunii în justiţie, dreptul subiectiv, pe lângă condiţia de a fi recunoscut şi ocrotit de lege, trebuie să îndeplinească şi condiţia de a fi actual.

   101. Niciun temei de drept substanţial intern sau convenţional nu justifică, la momentul formulării cererilor, instituirea în sarcina pârâţilor a unei obligaţii executorii de plată a drepturilor pretinse, iar exercitarea dreptului înscris în art. 20 alin. (1) din capitolul II al anexei VII la Legea-cadru nr. 284/2010 rămâne subsumată politicii financiare a statului, care se bucură de o largă marjă de apreciere pentru a determina oportunitatea politicilor sale.”

   73. Prin Decizia nr. 20 din 20 mai 2019, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 651 din 6 august 2019 (Decizia nr. 20 din 20 mai 2019), instanţa supremă a statuat că:

    ” 72. Dincolo de contradicţia care subzistă în chiar conţinutul sesizării (în ce măsură pot fi considerate suspendate în anul 2018 drepturi care au fost abrogate printr-o reglementare din anul 2017), rezolvarea problemei semnalate presupune, în realitate, o analiză a succesiunii actelor normative în timp, a regimului juridic aplicabil unor drepturi al căror exerciţiu a fost mai întâi suspendat, iar apoi au fost abrogate, respectiv dacă în acest context, al abrogării unor drepturi, mai poate fi suspendat ulterior exerciţiul lor.

   73. Astfel, analiza instanţei trebuie doar să facă distincţia între norme care suspendă exerciţiul unor drepturi şi norme care abrogă drepturi subiective.

   74. În cazul primei categorii de norme şi al consecinţelor produse pe planul dreptului subiectiv afectat, cu referire punctuală chiar la cele aduse în discuţie prin prezenta cerere de hotărâre prealabilă, instanţa supremă s-a pronunţat, aşa cum s-a menţionat anterior, în mai multe rânduri, arătând că, pe fondul suspendării repetate prin acte normative reţinute ca fiind constituţionale, aceste drepturi nu au intrat în patrimoniul beneficiarilor avuţi în vedere de Legea-cadru nr. 284/2010, ele având în continuare un conţinut abstract, fiind condiţionate în recunoaşterea lor concretă de o nouă manifestare a legiuitorului, motiv pentru care nu pot fi considerate bunuri din această perspectivă (Decizia nr. 5 din 5 martie 2018, Decizia nr. 35 din 4 iunie 2018). În acelaşi sens s-a statuat că lipsa caracterului actual al dreptului şi inexistenţa unei «speranţe legitime» de valorificare efectivă a acestuia s-au consolidat în contextul abrogării Legii-cadru nr. 284/2010 prin Legea-cadru nr. 153/2017 (paragraful 83 din Decizia nr. 35 din 4 iunie 2018). 

   75. În privinţa normelor abrogatoare, ele presupun încetarea eficacităţii dispoziţiilor normative pentru viitor şi pot dispune o abrogare directă sau expresă ori abrogarea tacită (când actul normativ nou, fără a conţine vreo dispoziţie abrogatoare, conţine doar dispoziţii incompatibile cu cele cuprinse în actul normativ vechi).

   76. Or, nicio dificultate de determinare a efectelor abrogării nu există cu referire la datele speţei deduse spre analiză în cadrul sesizării prealabile, câtă vreme prin art. 44 alin. (1) pct. 9 din Legea-cadru nr. 153/2017 s-a dispus abrogarea expresă a Legii-cadru nr. 284/2010, iar conform art. 64 alin. (3) din Legea nr. 24/2000, «abrogarea unei dispoziţii sau a unui act normativ are caracter definitiv».

   77. De asemenea, faptul că dispoziţia din Legea-cadru nr. 284/2010 referitoare la drepturile de natura celor pretinse în cauză avusese efectele suspendate în timp, prin acte normative succesive, trebuie interpretat cu referire la art. 66 alin. (3) din Legea nr. 24/2000, menţionată anterior, din care rezultă că şi astfel de norme pot face obiect al abrogării.

   78. Faţă de consecinţele pe care le produce un act normativ care scoate din circuitul juridic, pentru viitor, textele de lege care fac obiectul acestuia, trebuie observat în ce măsură un act normativ ulterior (în speţă, Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 90/2017) poate suspenda drepturi care făceau obiect de reglementare al actului abrogat (recte, Legea-cadru nr. 284/2010, abrogată prin Legea-cadru nr. 153/2017). „

   X. Raportul asupra chestiunii de drept

   74. Prin raportul întocmit, judecătorii-raportori au apreciat că prevederile prin care s-a dispus neacordarea dreptului prevăzut de art. 81 alin. (1) din Legea nr. 303/2004 au avut un efect de suspendare a exerciţiului acestui drept până la abrogarea normei de drept substanţial. Din momentul abrogării dispoziţiilor art. 81 alin. (1) din Legea nr. 303/2004, prin intrarea în vigoare a Legii nr. 303/2022, norma de drept a fost eliminată definitiv din ordinea juridică activă, fără ca dreptul la acordarea indemnizaţiei de pensionare să redevină actual la momentul expirării suspendării.

   XI. Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie

   XI.1. Asupra admisibilităţii sesizării

   75. Prealabil analizei fondului chestiunilor de drept supuse dezbaterii, se impune verificarea împrejurării dacă, în raport cu întrebările formulate de titularii sesizărilor, sunt îndeplinite cumulativ condiţiile de admisibilitate pentru pronunţarea unei hotărâri prealabile, în conformitate cu prevederile art. 519 din Codul de procedură civilă.

   76. Potrivit acestor dispoziţii legale, „Dacă, în cursul judecăţii, un complet de judecată al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, al curţii de apel sau al tribunalului, învestit cu soluţionarea cauzei în ultimă instanţă, constatând că o chestiune de drept, de a cărei lămurire depinde soluţionarea pe fond a cauzei respective, este nouă şi asupra acesteia Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie nu a statuat şi nici nu face obiectul unui recurs în interesul legii în curs de soluţionare, va putea solicita Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie să pronunţe o hotărâre prin care să se dea rezolvare de principiu chestiunii de drept cu care a fost sesizată.”

   77. Aşadar, evaluarea sesizărilor presupune verificarea îndeplinirii simultane a tuturor condiţiilor prevăzute pentru declanşarea procedurii hotărârii prealabile, care pot fi enunţate astfel:

   – existenţa unei cauze în curs de judecată, în ultimă instanţă;

   – cauza care face obiectul judecăţii să se afle în competenţa legală a unui complet de judecată al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, al curţii de apel sau al tribunalului învestit să soluţioneze cauza;

   – chestiunea de drept să fie esenţială, în sensul că de lămurirea ei depinde soluţionarea pe fond a cauzei;

   – chestiunea de drept identificată, a cărei lămurire se solicită, să prezinte caracter de noutate;

   – Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie să nu fi statuat asupra respectivei chestiuni de drept, iar aceasta să nu facă nici obiectul unui recurs în interesul legii în curs de soluţionare.

   78. Verificarea admisibilităţii sesizărilor relevă îndeplinirea condiţiilor prevăzute de lege pentru pronunţarea unei hotărâri prealabile.

   79. Primele două condiţii formale prevăzute de legiuitor pentru pronunţarea unei hotărâri prealabile sunt îndeplinite, întrucât cauzele sunt în curs de judecată în faza procesuală a apelului, calea de atac fiind declarată împotriva unor sentinţe civile pronunţate în materia litigiilor de muncă. În această materie, curtea de apel judecă în ultimă instanţă, potrivit dispoziţiilor art. 483 alin. (2) din Codul de procedură civilă, urmând să pronunţe o hotărâre judecătorească definitivă, conform art. 634 alin. (1) pct. 4 din Codul de procedură civilă.

   80. Se constată că este întrunită şi cerinţa ca Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie să nu fi statuat asupra chestiunii de drept enunţate, precum şi faptul că nu există un recurs în interesul legii în curs de soluţionare privitor la această chestiune.

   81. În ceea ce priveşte condiţia de admisibilitate care vizează identificarea unei veritabile probleme de drept care ar putea forma obiectul sesizării în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile, se impune identificarea existenţei unei chestiuni de drept şi stabilirea unei legături între dezlegarea problemei de drept identificate şi soluţionarea cauzei pe fond.

   82. Chestiunea de drept care formează obiectul sesizărilor vizează, pe de o parte, efectul suspendării succesive a aplicării normei asupra existenţei dreptului, iar, pe de altă parte, caracterul actual al acestuia la data încetării suspendării, în condiţiile în care, la acel moment, norma era deja abrogată.

   83. Sesizările pun în evidenţă existenţa legăturii necesare între chestiunea de drept dedusă interpretării şi soluţionarea pe fond a cauzei aflate în curs de judecată, întrucât de stabilirea caracterului actual al dreptului pretins depinde soluţionarea acţiunilor în pretenţii întemeiate pe norma de drept substanţial care instituie beneficiul indemnizaţiilor de pensionare. Astfel, soluţiile de respingere a acţiunilor s-au întemeiat pe considerentul că dreptul nu este actual, independent de împrejurarea reţinută: că suspendarea a încetat odată cu abrogarea normei ori că dispoziţia de suspendare supravieţuieşte abrogării până la împlinirea termenului pentru care s-a dispus suspendarea. În cazul admiterii acţiunilor, s-a apreciat că lipsa de predictibilitate a normei, generată de suspendarea îndelungată, constituie o ingerinţă disproporţionată a statului în exercitarea dreptului intrat în patrimoniul beneficiarului de la momentul îndeplinirii condiţiilor, ingerinţă sancţionată în raport cu dispoziţiile art. 1 din Protocolul adiţional nr. 1 la Convenţie, fiind exprimată şi opinia că, la încetarea cauzei de suspendare, dreptul a redevenit actual.

   84. Cât priveşte cerinţa referitoare la noutatea chestiunii de drept, în absenţa unor criterii legale de determinare a conţinutului acestei noţiuni, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a apreciat, în jurisprudenţa sa constantă, că este îndeplinită atunci când chestiunea de drept îşi are izvorul în reglementări nouintrate în vigoare, iar instanţele nu i-au dat încă o anumită interpretare şi aplicare la nivel jurisprudenţial, ori dacă se impun anumite clarificări, într-un context legislativ nou sau modificat faţă de unul anterior, de natură să impună reevaluarea sau reinterpretarea normei de drept mai vechi (a se vedea Decizia nr. 64 din 27 septembrie 2021, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 1099 din 18 noiembrie 2021, paragraful 123, şi jurisprudenţa citată). 

   85. În raport cu aceste criterii de evaluare a cerinţei noutăţii chestiunii de drept, se constată că normele legale a căror interpretare formează obiectul prezentei sesizări, cuprinse în legile anuale de salarizare, au fost edictate cu un cuprins similar în perioada 2010-2023, însă elementul de noutate îl constituie abrogarea prevederilor art. 81 alin. (1) din Legea nr. 303/2004, normă aflată la momentul abrogării sub efectul dispoziţiei de suspendare. Raportat la această situaţie, sesizările vizează efectul abrogării normei de drept substanţial asupra dispoziţiei de suspendare, respectiv dacă dreptul acordat prin norma abrogată a supravieţuit, dobândind un caracter actual.

   86. Deşi, în parte, aspecte ale problemelor ridicate de rezolvarea acestor chestiuni au fost analizate prin decizii ale Curţii Constituţionale sau ale Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie pronunţate în procedura de unificare a jurisprudenţei, totuşi, nu există o dezlegare de principiu asupra problemei actualităţii dreptului prin prisma efectului coroborat al unei suspendări pe o perioadă îndelungată, urmată de abrogarea normei de drept substanţial care îl conţine.

   87. În plus, astfel cum s-a menţionat anterior, au existat diferenţe în motivarea soluţiilor între instanţele care au respins, în continuarea jurisprudenţei anterioare, acţiunile în pretenţii, ca premature, şi instanţele care au pronunţat o soluţie de respingere pe fond. Argumentele diferite utilizate în fundamentarea soluţiilor de respingere a acţiunilor pot avea aptitudinea de a se repercuta într-o viitoare practică judiciară neunitară, întrucât în cazul justificării soluţiei pe teoria prematurităţii dreptului, respingerea acţiunii creează doar un obstacol temporar, cu consecinţa posibilităţii reiterării pretenţiei la un moment viitor apreciat ca fiind cel al încetării acestui efect. Distinct de această împrejurare, soluţiile de admitere a acţiunilor s-au întemeiat pe premisa existenţei unui „bun” sau cel puţin a unei „speranţe legitime” născute ope legis în patrimoniul beneficiarului la data îndeplinirii condiţiilor, pentru care suspendarea prelungită a constituit o ingerinţă disproporţionată şi excesivă.

   88. Pe de altă parte, se constată că, deşi, aparent, este în curs de formare la nivelul instanţelor de control judiciar o jurisprudenţă majoritară în sensul primei opinii, în favoarea celeilalte fiind pronunţate doar hotărâri de primă instanţă, potenţialul de practică neunitară este dat de împrejurarea că nu toate hotărârile pronunţate în primă instanţă sunt atacate cu apel, precum şi de observarea faptului că instanţele naţionale au exprimat opinii teoretice prin care s-au argumentat ambele soluţii.

   89. În consecinţă, urmează a se reţine ca fiind îndeplinită şi condiţia noutăţii.

   90. În privinţa condiţiei caracterului veritabil al problemei de drept, în practica instanţei supreme s-a reţinut că această cerinţă de admisibilitate a sesizării se referă la caracterul real şi serios al problemei cu care a fost sesizată Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, în sensul că este necesar ca aceasta să prezinte o dificultate suficient de mare, în măsură să reclame intervenţia instanţei supreme în scopul rezolvării de principiu a chestiunii de drept şi al înlăturării oricărei incertitudini care ar putea plana asupra securităţii raporturilor juridice deduse judecăţii.

   91. În cazul prezentelor sesizări, utilizarea mecanismului de unificare a practicii judiciare prin pronunţarea unei hotărâri prealabile apare ca necesară, întrucât problema de drept semnalată reprezintă, astfel cum s-a arătat, o chestiune cu un potenţial de a crea divergenţă jurisprudenţială, problema pusă în discuţie fiind una veritabilă, susceptibilă să dea naştere unor interpretări diferite. Astfel, deşi prin Decizia nr. 20 din 20 mai 2019 s-a apreciat că nu prezintă o dificultate de interpretare aplicarea regulilor de succesiune a legilor în timp cu privire la efectul suspensiv sau abrogator al unei norme, evoluţia ulterioară a jurisprudenţei a probat existenţa unei divergenţe de interpretare a dispoziţiilor art. 66 alin. (3) din Legea nr. 24/2000, ce excedează unui simplu raţionament privind aplicarea temporală a normelor, fiind divergentă şi în privinţa existenţei unui drept garantat şi ocrotit de lege în patrimoniul beneficiarilor acestuia.

   XI.2. Asupra fondului sesizării

   92. Verificând cele două sesizări conexate, în ordinea logică a raţionamentului juridic referitor la succesiunea operaţiunilor juridice aplicabile normei de drept substanţial pe care s-au întemeiat acţiunile în pretenţii, rezultă că instanţele de trimitere întreabă, pe de o parte, care este consecinţa suspendării normei juridice, pe o perioadă mare de timp, asupra dreptului patrimonial pe care îl reglementează (Dosarul nr. 447/1/2024), iar, pe de altă parte, care este efectul pe care îl produce abrogarea normei aflate în starea de suspendare asupra acestui drept (Dosarul nr. 232/1/2024).

   93. În acest sens, în Dosarul nr. 447/1/2024, instanţa de trimitere întreabă dacă dispoziţiile din legile anuale de salarizare, prin care s-a dispus cu privire la neacordarea, pentru anul respectiv, a indemnizaţiei de pensionare prevăzute de art. 81 alin. (1) din Legea nr. 303/2004, au fost de natură să afecteze însăşi existenţa dreptului sau au avut doar un efect de suspendare ori de amânare a exerciţiului acestui drept.

   94. Deşi întrebarea, astfel cum este formulată, nu face nicio distincţie între situaţia juridică anterioară şi cea ulterioară abrogării normei de drept substanţial ce a constituit temeiul juridic al acţiunilor (abrogare survenită la data de 16 decembrie 2022, prin intrarea în vigoare a Legii nr. 303/2022, care nu mai cuprinde o normă similară), instanţa de trimitere delimitează temporal, raportat la acest moment, jurisprudenţa la care face referire, susţinând, în punctul de vedere exprimat asupra problemei de drept, că abrogarea unui text suspendat nu poate avea ca efect revigorarea acestuia pe perioada suspendării şi că, deşi problema unei suspendări îndelungate nu ar afecta principiul statului de drept, analiza acestei chestiuni ţine de contenciosul constituţional.

   95. Cu alte cuvinte, instanţa evaluând, prin raportare la momentul abrogării, perioada de suspendare a aplicării normei, finalizată cu ieşirea sa definitivă din ordinea juridică, întreabă dacă se poate aprecia că efectul suspendării pe o perioadă îndelungată ar fi de natură a afecta însăşi existenţa dreptului, fără a menţiona, într-o manieră neechivocă, care ar fi, în accepţiunea sa, consecinţa unui răspuns afirmativ în privinţa constatării acestei ingerinţe asupra patrimoniului beneficiarului.

   96. Distincţia se impunea, cu atât mai mult cu cât, anterior abrogării dispoziţiilor art. 81 alin. (1) din Legea nr. 303/2004, a existat o dezlegare în drept asupra acestei chestiuni, dată prin Decizia nr. 16 din 8 iunie 2015, prin care s-a statuat că dispoziţiile legilor anuale de salarizare au vizat exerciţiul dreptului şi nu existenţa acestuia, dezlegare în baza căreia instanţele au respins ca premature acţiunile. Ulterior momentului abrogării normei, instanţele au pronunţat, în majoritate, soluţii de respingere pe fond a acţiunilor.

   97. Verificând punctele de vedere şi jurisprudenţa ataşate cauzei, se observă că, în orientarea minoritară, instanţele care au admis acţiunile au apreciat că, deşi suspendată, norma a dus la naşterea, direct în patrimoniul beneficiarului, prin efectul îndeplinirii condiţiilor de vechime la încetarea raporturilor de muncă/serviciu lato sensu, a unui drept patrimonial reprezentat de indemnizaţia de pensionare, astfel că beneficiarul deţine un „bun” sau cel puţin o „speranţă legitimă” în obţinerea acestuia. În această orientare s-a reţinut că măsura suspendării pe termen îndelungat a exercitării acestui drept a constituit o ingerinţă a statului în substanţa acestui drept protejat de art. 1 din Protocolul adiţional nr. 1 la Convenţie.

   98. Prin urmare, cu referire la acest context, în care dispoziţia legală care consacră dreptul la indemnizaţia de pensionare a fost suspendată şi, ulterior, abrogată, astfel că nu a mai fost posibilă valorificarea dreptului la momentul încetării suspendării, instanţa de fond a întrebat dacă suspendarea îndelungată nu a afectat însăşi existenţa dreptului, drept care vizează un bun protejat de garanţiile legale, constituţionale şi convenţionale.

   99. Cu privire la această chestiune se reţine că dreptul la indemnizaţia de pensionare a avut un caracter actual numai până la intrarea în vigoare a măsurilor dispuse prin Legea nr. 118/2010, aplicarea dispoziţiilor art. 81 alin. (1) din Legea nr. 303/2004 fiind suspendată în temeiul art. 9 din acest act normativ începând cu 3 iulie 2010 (în perioada 3 iulie- 31 decembrie 2010) şi, ulterior, succesiv, prin dispoziţii cuprinse în legile anuale de salarizare.

   100. Prin urmare, dispoziţiile privind neacordarea indemnizaţiei de pensionare cuprinse în legile anuale de salarizare au lipsit dreptul prevăzut de art. 81 alin. (1) din Legea nr. 303/2004 de caracterul actual, fără a se putea aprecia că au constituit o ingerinţă asupra unui bun aflat în patrimoniul beneficiarilor dreptului, astfel cum este definit şi garantat prin aplicarea dispoziţiilor art. 1 din Protocolul adiţional nr. 1 la Convenţie.

   101. Aceasta pentru că, pe de o parte, fiind reglementat de o normă a cărei aplicare a fost suspendată, dreptul la indemnizaţia de pensionare nu este un drept născut prin efectul legii direct în patrimoniul beneficiarului la data îndeplinirii condiţiilor, ci un drept configurat in abstracto, care prefigurează o vocaţie la acordarea beneficiului la momentul încetării dispoziţiei de suspendare. Astfel cum s-a arătat şi în Decizia nr. 20 din 20 mai 2019, paragraful 74, sunt drepturi „având în continuare un conţinut abstract, fiind condiţionate în recunoaşterea lor concretă de o nouă manifestare a legiuitorului, motiv pentru care nu pot fi considerate bunuri din această perspectivă (Decizia nr. 5 din 5 martie 2018, Decizia nr. 35 din 4 iunie 2018) „.

   102. Pe de altă parte, astfel cum rezultă din jurisprudenţa constantă şi consolidată a Curţii Constituţionale (de exemplu Decizia nr. 170 din 19 martie 2015, paragrafele 21, 23, 25), a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie (Decizia nr. 5 din 5 martie 2018, paragrafele 94, 98) şi a Curţii Europene a Drepturilor Omului (Cauza Ketchko împotriva Ucrainei, nr. 63.134/00, paragraful 23, 8 noiembrie 2005; Decizia de inadmisibilitate din 6 decembrie 2011, pronunţată în cauzele conexate Felicia Mihăieş împotriva României şi Adrian Gavril Senteş împotriva României, paragrafele 15 şi 19), această indemnizaţie acordată cu ocazia pensionării sau a încetării din motive neimputabile a raportului de muncă lato sensu nu se constituie într-un drept fundamental ocrotit de Convenţie, ci reprezintă un beneficiu pe care statul îl acordă sau nu în funcţie de politica salarială pe care o construieşte. Totodată, nu se identifică nicio jurisprudenţă consolidată a instanţelor naţionale sau a instanţei de contencios constituţional care să confere acestui drept natura juridică a unei „speranţe legitime” cu conţinutul juridic definit în jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului, ocrotite, în egală măsură, de art. 1 din Protocolul adiţional nr. 1 la Convenţie.

   103. Prin urmare, nefiind un drept ocrotit printr-o normă naţională sau convenţională, astfel interpretată prin jurisprudenţa naţională, nici nu se poate aprecia că suspendarea pe termen lung a aplicării dispoziţiei legale care a reglementat acordarea acestui drept a constituit o ingerinţă a statului care a afectat dreptul patrimonial al beneficiarului în substanţa sa.

   104. Cea de-a doua problemă de drept, ce constituie obiectul sesizării în Dosarul nr. 232/1/2024, vizează o situaţie juridică ce a succedat perioadei de suspendare a normei, referitoare la efectul pe care îl produce abrogarea normei aflate în starea de suspendare şi momentul producerii acestuia.

   105. Din această perspectivă este de reţinut că Legea nr. 303/2022, în vigoare de la 16 decembrie 2022, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 1102 din 16 noiembrie 2022, a abrogat, împreună cu întregul corp al Legii nr. 303/2004, dispoziţiile privind acordarea indemnizaţiei de pensionare, fără ca vreo dispoziţie similară să fi fost preluată în noua lege, astfel că instanţa de trimitere întreabă dacă, în aceste condiţii, suspendarea poate supravieţui abrogării, în contextul dispoziţiilor art. 58 şi 66 din Legea nr. 24/2000, sau a încetat, cu consecinţa, potrivit susţinerilor instanţei, reapariţiei unui drept la acţiune, actual, pentru plata indemnizaţiei de pensionare.

   106. Dispoziţia care reglementează dreptul la acordarea indemnizaţiei de pensionare, recunoscut prin art. 81 alin. (1) din Legea nr. 303/2004, a fost suspendată în perioada 2010-2022, prin acte normative succesive, până la abrogarea sa expresă, odată cu Legea nr. 303/2004, eveniment legislativ ce a operat direct asupra dispoziţiei legale cu statut de normă suspendată.

   107. Potrivit dispoziţiilor art. 66 din Legea nr. 24/2000, aplicarea unui act normativ sau unor dispoziţii din actul normativ poate fi suspendată printr-un alt act normativ. La expirarea duratei de suspendare, dispoziţia afectată de suspendare reintră de drept în vigoare, iar ” (3) Prelungirea suspendării ori modificarea sau abrogarea actului normativ ori a dispoziţiei suspendate poate face obiectul unui act normativ sau unei dispoziţii exprese, cu aplicare de la data expirării suspendării”.

   108. Astfel, norma de tehnică legislativă statuează, în mod neechivoc, faptul că abrogarea poate privi şi o dispoziţie suspendată. Ceea ce a determinat diferenţele de interpretare şi modalitatea de formulare a întrebării este ultima teză a normei citate, respectiv „cu aplicare de la data expirării suspendării”, sens în care unele instanţe au apreciat că dispoziţia de abrogare ar intra în vigoare la data expirării perioadei de suspendare, motiv pentru care dreptul pretins rămâne, în perioada respectivă, în continuare prematur.

   109. Aşadar, nu se poate concluziona, exclusiv pe baza unei interpretări gramaticale, că o normă suspendată, deşi a fost abrogată, supravieţuieşte până la expirarea suspendării, acesta fiind momentul de la care urmează a ieşi din fondul activ al legislaţiei.

   110. În acest sens este de observat că textul de lege cuprinde trei ipoteze în care se poate interveni asupra dispoziţiei suspendate, şi anume în scopul prelungirii suspendării, al modificării sau pentru abrogarea actului normativ sau a dispoziţiei suspendate. O interpretare logico-juridică a normei enunţate duce la aplicarea ultimei teze a textului de lege exclusiv situaţiilor de prelungire a suspendării sau de modificare a dispoziţiei suspendate, nu şi în situaţia ultimului eveniment legislativ enunţat, respectiv a abrogării dispoziţiei suspendate. În acest caz, suspendarea rămâne fără obiect atunci când norma de drept substanţial este abrogată.

   111. Prin urmare, nu se poate aprecia că dreptul substanţial a supravieţuit abrogării Legii nr. 303/2004 pe motiv că norma suspendată care îl conţine ar continua să îşi producă efecte şi că acest drept poate fi valorificat la momentul expirării suspendării. Dimpotrivă, este corectă opinia instanţelor care au apreciat că, în această situaţie, de la momentul abrogării legii, a dispărut temeiul juridic ce fundamenta acţiunea în pretenţii, consolidându-se lipsa de actualitate a dreptului pretins. În lipsa unei noi manifestări de voinţă a legiuitorului în sensul adoptării unei dispoziţii cu conţinut similar în noul act normativ, nu se poate aprecia că există un temei juridic de drept substanţial pentru acordarea acestuia.

   112. În situaţia de faţă, cum norma de drept substanţial a fost abrogată anterior expirării perioadei de suspendare, odată cu actul normativ care o conţine, ea a ieşit din ordinea juridică activă prin intervenţia unui act normativ nou, care nu o mai prevede. Prin urmare, răspunsul la această întrebare este în sensul că măsura de suspendare prevăzută prin legile anuale de salarizare cu referire la indemnizaţia de pensionare prevăzută de art. 81 alin. (1) din Legea nr. 303/2004 a încetat la data abrogării acestei legi, fără ca dreptul la acţiune pentru plata indemnizaţiei de pensionare să devină actual începând cu data încetării cauzei de suspendare.

   113. Nu poate fi reţinută, ca argument pertinent pentru recunoaşterea dreptului, nici dezlegarea anterioară dată în Decizia nr. XXIII din 12 decembrie 2005, prin care Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Secţiile Unite a apreciat, cu privire la dispoziţiile referitoare la indemnizaţia suplimentară de concediu de odihnă, că, deşi norma a fost abrogată, pe perioada suspendării ei dreptul a existat, în caz contrar, fiind vidat de substanţa sa şi, practic, lipsit de orice valoare. În hotărârea menţionată, instanţa supremă a invocat „necesitatea respectării principiului încrederii în statul de drept, care implică asigurarea aplicării legilor adoptate în spiritul şi litera lor, concomitent cu eliminarea oricărei tendinţe de reglementare a unor situaţii juridice fictive, ceea ce impune ca titularii drepturilor recunoscute să nu poată fi obstaculaţi de a se bucura efectiv de acestea pentru perioada în care au fost prevăzute de lege”.

   114. Raţionamentul conţinut în decizia menţionată nu poate fi preluat mutatis mutandis în cauza de faţă, date fiind diferenţele obiectului de reglementare şi evoluţia jurisprudenţei instanţelor de drept comun, a celei de contencios constituţional şi imperativul aplicării jurisprudenţei Curţii Europene a Drepturilor Omului în interpretarea Convenţiei în materia ocrotirii şi garantării dreptului de proprietate.

   115. Astfel, beneficiul conţinut de norma suspendată şi, ulterior, abrogată nu constituie un drept fundamental pe care statul este obligat a-l garanta, ci, potrivit calificării date în jurisprudenţa Curţii Constituţionale, reprezintă „beneficii acordate anumitor categorii socioprofesionale în virtutea statutului special al acestora, fără a avea însă un temei constituţional”, aspect confirmat şi de Curtea Europeană a Drepturilor Omului, care, prin jurisprudenţa ulterioară Deciziei nr. XXIII din 12 decembrie 2005, a apreciat că statul este în măsură să stabilească ce beneficii trebuie plătite angajaţilor săi din bugetul de stat. Astfel, a considerat că statul poate dispune introducerea, suspendarea sau încetarea plăţii unor astfel de beneficii prin modificări legislative corespunzătoare, fiind normal ca legiuitorul să dispună de o mare libertate în conducerea unei politici economice şi sociale, respectând modul în care acesta percepe imperativele „utilităţii publice”, cu excepţia cazului în care raţionamentul său se dovedeşte în mod vădit lipsit de orice temei rezonabil (Hotărârea din 8 noiembrie 2005, pronunţată în Cauza Kechko împotriva Ucrainei, paragraful 23, şi Decizia de inadmisibilitate din 6 decembrie 2011, pronunţată în cauzele conexate nr. 44.232/11 şi nr. 44.605/11 Felicia Mihăieş împotriva României şi Adrian Gavril Senteş împotriva României, paragrafele 15 şi 19).

   116. De asemenea, în jurisprudenţa ulterioară de unificare a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, s-a apreciat că, prin efectul suspendării, aceste drepturi nu au intrat în patrimoniul beneficiarilor, ele având în continuare un conţinut abstract, fiind condiţionate în recunoaşterea lor concretă de o nouă manifestare a legiuitorului, motiv pentru care nu pot fi considerate bunuri din această perspectivă (Decizia nr. 5 din 5 martie 2018, Decizia nr. 35 din 4 iunie 2018). În acelaşi sens s-a statuat că lipsa caracterului actual al dreptului şi inexistenţa unei „speranţe legitime” de valorificare efectivă a acestuia s-au consolidat în contextul abrogării legii (paragraful 83 din Decizia nr. 35 din 4 iunie 2018, Decizia nr. 20 din 20 mai 2019), raţionament juridic aplicabil, pentru identitate de raţiune, şi dezlegărilor date în prezenta cauză.

   117. Prin urmare, dată fiind evoluţia jurisprudenţei cu privire la natura juridică a dreptului ce face obiect al normei asupra căreia au intervenit evenimentele legislative privind suspendarea, respectiv abrogarea, astfel cum sunt definite de art. 58 alin. (1) din Legea nr. 24/2000, se constată că acordarea acestuia este în marja de apreciere a legiuitorului, neexistând o garanţie a salvgardării lui întemeiată pe principii juridice cu forţă superioară conţinute în ordinea juridică naţională sau convenţională.

   118. În consecinţă, se poate concluziona în sensul că prevederile prin care s-a dispus neacordarea dreptului prevăzut de art. 81 alin. (1) din Legea nr. 303/2004 au avut un efect de suspendare a exerciţiului acestui drept până la abrogarea normei de drept substanţial.

   119. Din momentul abrogării dispoziţiilor art. 81 alin. (1) din Legea nr. 303/2004, prin intrarea în vigoare a Legii nr. 303/2022, norma de drept a fost eliminată definitiv din ordinea juridică activă, fără ca dreptul la acordarea indemnizaţiei de pensionare să redevină actual la momentul expirării suspendării.

   120. Pentru toate aceste considerente, în temeiul dispoziţiilor art. 521 alin. (1) din Codul de procedură civilă,

ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE

În numele legii

D E C I D E:

Admite sesizările conexate formulate de Curtea de Apel Timişoara – Secţia litigii de muncă şi asigurări sociale în Dosarul nr. 5.663/30/2022 şi de Curtea de Apel Cluj – Secţia a IV-a pentru litigii de muncă şi asigurări sociale în Dosarul nr. 2.914/100/2022, pentru pronunţarea unei hotărâri prealabile, şi, în consecinţă, stabileşte că:

Prevederile art. 13 din Legea nr. 285/2010 privind salarizarea în anul 2011 a personalului plătit din fonduri publice, cu modificările şi completările ulterioare, art. 9 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 80/2010 pentru completarea art. 11 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 37/2008 privind reglementarea unor măsuri financiare în domeniul bugetar, precum şi pentru instituirea altor măsuri financiare în domeniul bugetar, aprobată cu modificări şi completări prin Legea nr. 283/2011, art. 2 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 84/2012 privind stabilirea salariilor personalului din sectorul bugetar în anul 2013, prorogarea unor termene din acte normative, precum şi unele măsuri fiscal-bugetare, aprobată prin Legea nr. 36/2014, cu modificările ulterioare, art. 10 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 103/2013 privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice în anul 2014, precum şi alte măsuri în domeniul cheltuielilor publice, aprobată cu completări prin Legea nr. 28/2014, cu modificările şi completările ulterioare, art. 9 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 83/2014 privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice în anul 2015, precum şi alte măsuri în domeniul cheltuielilor publice, aprobată cu modificări şi completări prin Legea nr. 71/2015, cu modificările şi completările ulterioare, art. 11 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 57/2015 privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice în anul 2016, prorogarea unor termene, precum şi unele măsuri fiscal-bugetare, cu modificările şi completările ulterioare, art. 1 alin. (3) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 9/2017 privind unele măsuri bugetare în anul 2017, prorogarea unor termene, precum şi modificarea şi completarea unor acte normative, aprobată cu modificări şi completări prin Legea nr. 115/2017, cu modificările ulterioare, art. 11 alin. (1) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 90/2017 privind unele măsuri fiscal-bugetare, modificarea şi completarea unor acte normative şi prorogarea unor termene, aprobată cu completări prin Legea nr. 80/2018, cu modificările şi completările ulterioare, art. 41 alin. (1) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 114/2018 privind instituirea unor măsuri în domeniul investiţiilor publice şi a unor măsuri fiscal-bugetare, modificarea şi completarea unor acte normative şi prorogarea unor termene, cu modificările şi completările ulterioare, art. VII alin. (1) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 130/2021 privind unele măsuri fiscal-bugetare, prorogarea unor termene, precum şi pentru modificarea şi completarea unor acte normative, cu modificările şi completările ulterioare, prin care s-a dispus, în mod succesiv, neacordarea indemnizaţiei de pensionare prevăzute de art. 81 alin. (1) din Legea nr. 303/2004 privind statutul judecătorilor şi procurorilor, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, prin raportare la dispoziţiile art. 294 alin. (5) lit. a) din Legea nr. 303/2022 privind statutul judecătorilor şi procurorilor, cu modificările şi completările ulterioare, au avut un efect de suspendare a exerciţiului acestui drept, fără ca dreptul subiectiv să fi redevenit actual.

    Măsura prevăzută de dispoziţiile art. VII alin. (1) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 130/2021 şi art. VII alin. (1) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 168/2022 privind unele măsuri fiscal-bugetare, prorogarea unor termene, precum şi pentru modificarea şi completarea unor acte normative, cu modificările şi completările ulterioare, cu referire la indemnizaţia de pensionare prevăzută de art. 81 alin. (1) din Legea nr. 303/2004, a încetat la data abrogării Legii nr. 303/2004, fără ca dreptul la acordarea indemnizaţiei de pensionare să redevină actual începând cu data încetării oricărei cauze de suspendare ori de neaplicare a dispoziţiilor art. 81 alin. (1) din Legea nr. 303/2004.

    Obligatorie, potrivit dispoziţiilor art. 521 alin. (3) din Codul de procedură civilă.

    Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 20 mai 2024.