Dolul – viciu de consimțământ

1. Conceptul de dol

1.1. Perspectivă istorică și doctrinară

Conceptul de dol, ca viciu al voinței juridice, are rădăcini adânci în tradiția juridică romană, care a fundamentat o distincție esențială între dolus bonus (dolul bun) și dolus malus (dolul rău). 

Juriștii romani considerau dolus bonus o formă de viclenie minoră, o abilitate sau o exagerare tolerată în practicile comerciale, precum lauda excesivă a calităților unei mărfi de către un vânzător. Această formă de dol era considerată inofensivă și nu atrăgea consecințe juridice, fiind înscrisă în înclinația naturală a părților de a-și prezenta oferta în cea mai favorabilă lumină.

În contrast, dolus malus era un veritabil delict, reprezentând o conduită necorespunzătoare, o încălcare a modelului omului de bine (bonus vir) și asimilat cu reaua-credință (mala fides). Acesta se concretiza în manopere frauduloase exercitate cu o intenție malefică de a induce în eroare cealaltă parte pentru a o determina să încheie un contract pe care altfel nu l-ar fi încheiat. Această formă gravă de dol era sancționată juridic, deoarece vicia consimțământul și altera fundamentul de bună-credință al raportului juridic.

Deși Noul Cod Civil român nu mai preia în mod explicit această clasificare terminologică, distincția își păstrează relevanța doctrinară și servește ca un instrument interpretativ esențial pentru instanțele de judecată. Legislația modernă a absorbit implicit conceptul de dolus bonus în marja de toleranță acceptată în negocierile comerciale și în publicitate.

În schimb, definiția legală a dolului se concentrează exclusiv pe ceea ce romanii numeau dolus malus. Această evoluție demonstrează un pragmatism juridic, prin care legea intervine pentru a sancționa doar acele conduite care depășesc un prag de gravitate și rea-credință, recunoscând că nu orice exagerare persuasivă poate sau trebuie să fie reglementată juridic.

1.2. Definiția legală a dolului în Noul Cod Civil

În dreptul civil român contemporan, dolul este reglementat ca unul dintre cele patru vicii de consimțământ, alături de eroare, violență și leziune, conform enumerării din Art. 1206 C. civ.. Aceste vicii sunt considerate de doctrină drept „măsuri curative”, menite să protejeze integritatea și luciditatea voinței juridice la încheierea actelor juridice.

Definiția specifică a dolului este oferită de Art. 1214 alin. (1) C. civ., care stabilește că există dol atunci când consimțământul unei părți este viciat printr-o eroare provocată de manoperele frauduloase ale celeilalte părți, ori când aceasta din urmă a omis, în mod fraudulos, să îl informeze pe contractant asupra unor împrejurări pe care se cuvenea să i le dezvăluie. Astfel, legea conturează dolul nu ca o simplă eroare, ci ca o eroare calificată, a cărei particularitate constă în faptul că este provocată intenționat de cocontractant.

1.3. Structura dolului: analiza elementelor constitutive

Pentru a se putea reține existența dolului ca viciu de consimțământ, este necesară dovedirea întrunirii cumulative a două elemente fundamentale: unul obiectiv (material) și unul subiectiv (intențional).

1.3.1. Elementul obiectiv (material): manoperele frauduloase

Elementul obiectiv se referă la mijloacele exterioare, concrete, utilizate pentru a induce în eroare. Acestea pot consta în acțiuni pozitive, comisive, cum ar fi prezentarea de documente false, afirmații mincinoase, înscenări sau alte artificii menite să creeze o falsă reprezentare a realității (cunoscute în doctrină și ca sugestie sau captație). De asemenea, elementul material se poate manifesta și printr-o conduită negativă, omisivă, care constituie dolul prin reticență – tăinuirea frauduloasă a unor informații esențiale pe care partea avea obligația să le comunice.Indiferent de formă, manoperele trebuie să aibă o anumită gravitate, fiind apte să provoace o eroare determinantă pentru încheierea actului.

1.3.2. Elementul subiectiv (intențional): 

Elementul subiectiv, sau intențional, reprezintă atitudinea psihică a autorului manoperelor și constă în intenția de a induce în eroare cealaltă parte pentru a-i obține consimțământul (intenția de a induce în eroare). Acesta este elementul care conferă faptei un caracter delictual civil și care distinge dolul de eroarea simplă. Provocarea unei erori din simplă neglijență sau imprudență, fără rea-credință, nu întrunește condițiile dolului. Animus decipiendi este piatra de temelie a acestui viciu de consimțământ, transformând o simplă dezinformare într-o conduită frauduloasă sancționabilă juridic.

2. Clasificarea și formele dolului

2.1. Dolul comisiv și dolul omisiv (dolul prin reticență)

Cele două manifestări principale ale elementului obiectiv al dolului sunt acțiunea și inacțiunea frauduloasă. Dolul comisiv implică o conduită activă de înșelare, în timp ce dolul omisiv, cunoscut și ca dol prin reticență, se fundamentează pe o tăcere vinovată, pe ascunderea unor fapte care, dacă ar fi fost cunoscute, ar fi împiedicat încheierea contractului.

2.1.1. Îndatorirea precontractuală de informare ca premisă a dolului prin reticență

Dezvoltarea conceptului de dol prin reticență marchează o evoluție semnificativă în filosofia dreptului contractual, trecând de la un model pur adversial, guvernat de principiul caveat emptor („cumpărătorul să fie precaut”), la un model bazat pe buna-credință și loialitate contractuală. Fundamentul dolului prin reticență este existența unei obligații precontractuale de informare, impusă părților de principiul general al bunei-credințe. Omiterea frauduloasă a comunicării unor informații esențiale, pe care o parte le cunoștea și știa că sunt determinante pentru cealaltă parte, constituie o manoperă dolosivă prin omisiune.

Cu toate acestea, jurisprudența a acționat ca o forță de moderare, stabilind că această obligație de informare nu este absolută și trebuie analizată în contextul specific al fiecărui contract. O decizie relevantă a Înaltei Curți de Casație și Justiție (ÎCCJ) a clarificat că, în cazul unui contract de ipotecă încheiat pentru a garanta un credit, banca nu are obligația de a furniza garantului o analiză completă a situației financiare a debitorului. Obligația băncii se limitează la a informa garantul despre creanța garantată și condițiile creditului, revenindu-i și garantului sarcina de a depune o „minimă diligență” pentru a se informa despre riscurile pe care și le asumă. Această abordare judiciară stabilește un echilibru nuanțat: pe de o parte, sancționează asimetria informațională exploatată cu rea-credință, iar pe de altă parte, menține principiul responsabilității individuale, împiedicând părțile să invoce propria neglijență ca motiv de anulare a contractelor. Acest echilibru este esențial pentru securitatea circuitului civil.

2.2. Dolul principal (dolus causam dans) și dolul incidental (dolus incidens)

Doctrina juridică distinge între două tipuri de dol, în funcție de impactul pe care manoperele frauduloase l-au avut asupra deciziei de a contracta.

• Dolul principal (dolus causam dans contractui) este acela care poartă asupra unor elemente esențiale ale contractului și este de o asemenea gravitate încât, în lipsa sa, partea înșelată nu ar fi încheiat actul juridic. Doar această formă de dol atrage sancțiunea anulării contractului.
• Dolul incidental (dolus incidens) este cel care, deși a viciat consimțământul, nu a fost determinant pentru încheierea contractului în sine, ci doar a influențat anumite clauze, făcându-le mai oneroase pentru victimă. În acest caz, partea ar fi încheiat contractul oricum, dar în condiții diferite, mai avantajoase. Dolul incidental nu conduce la anularea contractului, ci poate fundamenta o acțiune în despăgubiri pentru a acoperi prejudiciul suferit.

2.3. Regimul juridic al dolului provenit de la un terț

De regulă, pentru a fi o cauză de anulare, dolul trebuie să provină de la cealaltă parte contractantă. Totuși, Codul Civil reglementează și situația în care manoperele frauduloase sunt săvârșite de un terț, care nu este parte în contract. În acest caz, contractul poate fi anulat doar dacă se îndeplinește o condiție esențială: partea cocontractantă, care a beneficiat de pe urma dolului, a cunoscut sau, după împrejurări, ar fi trebuit să cunoască existența manoperelor frauduloase la momentul încheierii actului. Această regulă protejează cocontractantul de bună-credință, care nu a avut cunoștință de fraudă, dar oferă în același timp un remediu victimei atunci când cealaltă parte a fost complice sau cel puțin culpabil de neglijentă în a cunoaște frauda. Independent de soarta contractului, terțul autor al dolului răspunde pentru prejudiciile cauzate.

3. Regimul juridic al sancțiunii: nulitatea relativă

3.1. Anulabilitatea contractului: caracteristici și justificarea interesului ocrotit

Sancțiunea care intervine în cazul încheierii unui contract sub imperiul dolului este nulitatea relativă (anulabilitatea), și nu nulitatea absolută. Justificarea acestei opțiuni legislative rezidă în natura interesului ocrotit de norma juridică încălcată. Dolul lezează un interes particular, privat – cel al părții al cărei consimțământ a fost viciat – și nu un interes general, de ordine publică.

Ca urmare, regimul juridic al nulității relative prezintă următoarele caracteristici definitorii:

1. Poate fi invocată numai de către persoana al cărei interes este ocrotit prin dispoziția legală încălcată, adică victima dolului.
2. Nu poate fi invocată din oficiu de către instanța de judecată.
3. Actul lovit de nulitate relativă este susceptibil de confirmare, expresă sau tacită, de către partea îndreptățită să invoce nulitatea.
4. Dreptul de a solicita anularea pe cale de acțiune este supus prescripției extinctive.

3.2. Acțiunea în anulare: titulari, condiții de exercitare și efecte

Mijlocul procedural prin care victima dolului poate solicita desființarea contractului este acțiunea în anulare. Titularul acestei acțiuni este exclusiv partea al cărei consimțământ a fost viciat. Admiterea unei astfel de acțiuni de către instanță produce efecte retroactive (ex tunc), ceea ce înseamnă că actul juridic este considerat a nu fi fost niciodată încheiat. Principalul efect al desființării retroactive este restitutio in integrum, adică repunerea părților în situația anterioară încheierii contractului, prin restituirea reciprocă a prestațiilor executate.

3.3. Prescripția extinctivă a dreptului la acțiune

Regulile privind prescripția dreptului la acțiunea în anulare pentru dol sunt de o importanță practică deosebită și conturează o dinamică strategică specifică.

3.3.1. Termenul de prescripție și momentul de la care începe să curgă

Termenul general de prescripție în dreptul civil român este de 3 ani. Cu toate acestea, în materia viciilor de consimțământ, momentul de la care acest termen începe să curgă este reglementat special. Pentru dol, termenul de prescripție începe să curgă de la data la care cel îndreptățit a aflat sau trebuia să afle despre temeiul anulării, adică de la momentul descoperirii manoperelor frauduloase. Această regulă protejează victima, care adesea descoperă înșelăciunea la un moment ulterior încheierii contractului. Suplimentar, Art. 2529 lit. c) C. civ. prevede că, în caz de eroare sau în celelalte cazuri de anulare, dreptul la acțiune se prescrie în termenul general, dar nu mai târziu de 18 luni de la data încheierii actului juridic, o dispoziție ce acționează ca o limită temporală obiectivă pentru a preveni o stare de incertitudine prelungită.

3.3.2. Imprescriptibilitatea invocării nulității pe cale de excepție

O regulă fundamentală și de o importanță strategică majoră este consacrată de Art. 1249 alin. (2) C. civ. Acesta prevede că, deși acțiunea în anulare se prescrie în termenul stabilit de lege, partea căreia i se cere executarea contractului poate opune oricând nulitatea relativă a acestuia pe cale de excepție (ca mijloc de apărare), chiar și după împlinirea termenului de prescripție.

Această dispoziție creează o asimetrie procedurală deliberată. Victima dolului deține un „sabie” (acțiunea în anulare), pe care o poate folosi doar într-un interval de timp limitat pentru a ataca și desființa contractul. Însă, ea deține și un „scut” (excepția de nulitate), pe care îl poate ridica oricând, pe o durată nelimitată, pentru a se apăra împotriva unei cereri de executare a contractului viciat. Politica legislativă din spatele acestei reguli este de a acorda o protecție superioară părții înșelate, asigurându-se că aceasta nu va putea fi niciodată forțată să execute un contract la care a consimțit prin fraudă, chiar dacă a omis să acționeze proactiv pentru anularea lui.

3.4. Validarea actului anulabil prin confirmare expresă sau tacită

Un contract anulabil pentru dol poate fi validat prin confirmare. Confirmarea este un act juridic unilateral prin care partea protejată, adică victima dolului, renunță la dreptul său de a invoca nulitatea. Pentru a fi valabilă, confirmarea trebuie să îndeplinească anumite condiții: persoana care confirmă trebuie să cunoască cauza de nulitate, iar viciul de consimțământ trebuie să fi încetat în momentul confirmării.

Confirmarea poate fi:

• Expresă, atunci când voința de a renunța la dreptul de a cere anularea este manifestată în mod direct și neechivoc.
• Tacită, atunci când voința de a valida actul rezultă din fapte neîndoielnice, cum ar fi executarea voluntară, în totalitate sau în parte, a obligațiilor contractuale, după descoperirea dolului.

4. Probațiunea dolului în procesul civil

4.1. Sarcina probei și principiul dolus non praesumitur

Un principiu fundamental în materie este că dolul nu se prezumă (dolus non praesumitur). El trebuie dovedit de partea care îl invocă, conform regulii generale a sarcinii probei, actori incumbit probatio. Aceasta înseamnă că reclamantul într-o acțiune în anulare pentru dol are responsabilitatea de a administra probe concludente din care să rezulte existența atât a elementului obiectiv (manoperele frauduloase), cât și a celui subiectiv (intenția de a înșela).

4.2. Mijloace de probă admisibile: rolul prezumțiilor judiciare și al probei cu martori

Dificultatea inerentă a probării elementului subiectiv – intenția, care este un fapt psihologic intern – a determinat legiuitorul și practica judiciară să admită o mare flexibilitate în ceea ce privește mijloacele de probă. Astfel, deși regula generală în materie contractuală impune proba cu înscrisuri pentru actele juridice a căror valoare depășește un anumit prag, această regulă cunoaște excepții în cazul în care consimțământul a fost viciat.

Proba dolului se poate face prin orice mijloc de probă admis de lege, inclusiv prin proba cu martori și, în mod special, prin prezumții judiciare (sau prezumții ale omului). Prezumția judiciară este operațiunea logico-juridică prin care judecătorul, pornind de la un fapt cunoscut și dovedit (indiciu), ajunge la concluzia existenței unui fapt necunoscut, dar probabil. În cazul dolului, faptele cunoscute și dovedite sunt manoperele materiale (ex: prezentarea unui bilanț contabil falsificat), iar faptul necunoscut pe care judecătorul îl deduce este intenția de a înșela. Sistemul juridic recunoaște astfel că proba directă a unei stări mentale este adesea imposibilă și, prin urmare, permite ca aceasta să fie dedusă logic din comportamentul exterior al părții. Fără această flexibilitate probatorie, dreptul de a cere anularea pentru dol ar rămâne, în multe cazuri, un drept pur teoretic și inaplicabil în practică.

5. Analiză jurisprudențială

Frecvența cu care sintagme precum „anulare contract” și „vicierea consimțământului prin dol” apar în buletinele de jurisprudență ale Înaltei Curți de Casație și Justiție atestă relevanța practică constantă a acestei instituții juridice.Analiza deciziilor instanței supreme oferă clarificări esențiale privind aplicarea în concret a principiilor teoretice.

5.1. Studiu de caz: dolul prin reticență în contractele bancare și imobiliare

O decizie a ÎCCJ a tranșat o problemă importantă legată de limitele dolului prin reticență în contractele de garanție bancară. Instanța a respins acțiunea în anulare a unui contract de ipotecă, formulată de un garant care a susținut că banca i-a ascuns situația financiară precară a debitorului principal. Raționamentul instanței s-a bazat pe două argumente: în primul rând, obligația principală a băncii este de a informa garantul despre condițiile creditului, nu de a acționa ca un consultant financiar pentru acesta; în al doilea rând, garantului îi incumbă o obligație de minimă diligență de a se informa cu privire la riscurile pe care și le asumă.

Într-un caz paralel, dar relevant, privind eroarea ca viciu de consimțământ, instanța supremă a anulat un contract de vânzare-cumpărare a unui teren, deoarece vânzătorii garantaseră în mod expres în contract inexistența oricărui litigiu asupra terenului, deși un astfel de litigiu exista. Falsa reprezentare a acestei calități esențiale (error in substantiam) a fost considerată determinantă pentru încheierea contractului. Prin contrast, dacă vânzătorii ar fi ascuns în mod intenționat existența litigiului, fapta s-ar fi încadrat la dol prin reticență. Ambele cazuri subliniază importanța crucială a clauzelor contractuale în stabilirea informațiilor considerate esențiale de către părți și în delimitarea obligațiilor de informare.

5.2. Studiu de caz: dolul comisiv și lipsa discernământului

Practica judiciară a stabilit o distincție importantă între dol și lipsa de discernământ. S-a statuat că cele două cauze de nulitate se exclud reciproc. Nu se poate reține dolul, sub forma captației sau sugestiei, în cazul unei persoane care oricum nu are capacitatea de a-și forma o voință juridică valabilă. În această situație, sancțiunea care intervine este nulitatea actului pentru lipsa unui element esențial de validitate – consimțământul (sau, mai precis, lipsa capacității de a consimți), și nu pentru vicierea acestuia. Raționamentul este simplu: nu poți vicia ceva ce nu există într-o formă valabilă.

5.3. Alte precizări din practica judiciară

Jurisprudența a mai clarificat că nu poate exista dol dacă partea care se pretinde victimă cunoștea, la momentul încheierii contractului, împrejurarea pretins ascunsă de cocontractant. Această precizare întărește cerința legăturii de cauzalitate dintre manopera frauduloasă și eroarea provocată. Dacă eroarea nu a fost cauzată de manoperele celeilalte părți, ci preexista sau provine din alte surse, nu se poate reține existența dolului.

6. Dolul în raport cu alte vicii de consimțământ

O înțelegere completă a dolului necesită o delimitare clară față de celelalte vicii de consimțământ, fiecare având un profil juridic distinct.

6.1. Delimitarea față de eroare: caracterul spontan versus caracterul provocat

Diferența fundamentală dintre dol și eroare constă în sursa falsei reprezentări a realității. În cazul erorii, falsa reprezentare este spontană, născându-se în mintea părții care se înșală, fără o intervenție externă ilicită. În cazul dolului, eroarea este provocată în mod intenționat de manoperele frauduloase ale celeilalte părți. Din acest motiv, dolul este adesea descris în doctrină ca o „eroare provocată”. Regimul juridic al dolului este mai sever, iar proba sa, deși necesită dovedirea intenției, este adesea facilitată de existența unor fapte materiale de înșelăciune, spre deosebire de caracterul pur intern al erorii spontane.

6.2. Distincția față de violență: afectarea libertății versus afectarea discernământului

Dacă dolul afectează componenta intelectuală, cognitivă a consimțământului, alterând discernământul părții, violența afectează componenta volitivă, adică libertatea consimțământului. Victima violenței încheie actul juridic în deplină cunoștință de cauză că acesta îi este defavorabil, însă o face sub imperiul unei temeri insuflate de o amenințare cu un rău considerabil. În schimb, victima dolului încheie actul juridic tocmai pentru că, din cauza falsei reprezentări a realității, crede în mod eronat că acesta este în interesul său.

6.3. Corelația cu leziunea: situațiile de exploatare a stării de nevoie

Leziunea există atunci când una dintre părți, profitând de starea de nevoie, de lipsa de experiență sau de lipsa de cunoștințe a celeilalte părți, stipulează o prestație de o valoare considerabil disproporționată față de propria contraprestație. Elementul central este, așadar, exploatarea unei stări de vulnerabilitate preexistente pentru a obține un avantaj patrimonial injust. Deși manoperele dolosive pot fi utilizate pentru a crea sau agrava un contract lezionar, leziunea poate exista și în absența unor manevre frauduloase active, fiind suficientă simpla profitare de vulnerabilitatea cocontractantului, coroborată cu dezechilibrul contractual obiectiv.

6.4. Tabel comparativ al viciilor de consimțământ

Pentru o vizualizare sintetică a distincțiilor, următorul tabel prezintă caracteristicile definitorii ale fiecărui viciu de consimțământ.

7. Concluzii

7.1. Sinteza principiilor directoare în materia dolului

Analiza detaliată a regimului juridic al dolului relevă un set de principii directoare care structurează această instituție. În primul rând, dolul este o eroare provocată, caracterizată de un element subiectiv esențial – intenția de a înșela.

În al doilea rând, sancțiunea este nulitatea relativă, justificată de protejarea unui interes privat, cu un regim procedural specific ce include posibilitatea confirmării și reguli particulare de prescripție.

În al treilea rând, buna-credință în faza precontractuală a dobândit o importanță capitală, fundamentând obligația de informare și sancționarea dolului prin reticență. În final, probațiunea dolului este marcată de flexibilitate, permițând utilizarea oricărui mijloc de probă pentru a depăși dificultatea dovedirii intenției frauduloase.

7.2. Recomandări pentru practicienii dreptului

Pentru avocații care formulează o acțiune în anulare pentru dol, este esențială concentrarea pe probarea cumulativă a celor două elemente, obiectiv și subiectiv. Argumentația trebuie să demonstreze nu doar existența unor manopere, ci și legătura de cauzalitate dintre acestea și eroarea determinantă în care s-a aflat clientul.

Utilizarea prezumțiilor judiciare, prin prezentarea unui ansamblu de fapte-indiciu care converg spre concluzia intenției de a înșela, este adesea cheia succesului. Pentru avocații aflați în apărare, strategia poate viza contestarea unuia dintre elementele constitutive, invocarea cunoașterii realității de către reclamant sau, în cazul în care acțiunea este tardivă, invocarea prescripției dreptului la acțiune, având însă în vedere imprescriptibilitatea excepției de nulitate.

7.3. Tendințe actuale

Dreptul contractual contemporan manifestă o tendință clară de a extinde protecția părții mai slabe sau mai puțin informate. În acest context, dolul prin reticență devine o figură juridică din ce în ce mai relevantă, pe măsură ce jurisprudența continuă să contureze conținutul și limitele obligației precontractuale de informare.

Influența legislației privind protecția consumatorilor este vizibilă, impunând standarde tot mai ridicate de transparență. O altă tendință modernă este consolidarea remediilor alternative. Chiar dacă dreptul la acțiunea în anulare s-a prescris sau actul a fost confirmat, partea vătămată poate solicita repararea prejudiciului cauzat, cu condiția ca cealaltă parte să fi cunoscut sau să fi trebuit să cunoască temeiul nulității. Această posibilitate decuplează răspunderea delictuală de sancțiunea specifică a nulității, oferind o plasă de siguranță suplimentară și reflectând o orientare a dreptului civil spre repararea integrală a pagubelor, indiferent de soarta contractului.

Răzvan Petrea – avocat Timișoara

Întrebări frecvente

Ce este, în esență, dolul ca viciu de consimțământ?

Dolul reprezintă o înșelăciune comisă prin metode viclene, având ca scop convingerea unei persoane să încheie un act juridic pe care, în alte condiții, nu l-ar fi semnat. Spre deosebire de o eroare obișnuită, care este spontană, dolul este o eroare provocată intenționat de cealaltă parte contractantă.

Care este diferența fundamentală dintre dolul și eroarea simplă?

Diferența esențială constă în sursa erorii. În cazul erorii simple, falsa reprezentare a realității este spontană și neprovocată. În schimb, dolul implică o eroare care este cauzată în mod deliberat prin manevrele frauduloase ale celeilalte părți, având la bază intenția de a înșela.

Cum se clasifică dolul în funcție de impactul său asupra actului juridic?

Dolul se clasifică în două categorii principale: dolul principal și dolul incident. Dolul principal vizează elemente esențiale ale actului și duce la anularea acestuia, deoarece fără înșelăciune, actul nu ar fi fost încheiat. Dolul incidentafectează elemente secundare și nu anulează actul, ci oferă părții vătămate dreptul la despăgubiri.

Ce sancțiune se aplică în cazul în care se dovedește existența unui dol principal?

Sancțiunea specifică pentru dolul principal este anularea actului juridic. Aceasta înseamnă că actul este desființat retroactiv, considerându-se că nu a produs niciodată efecte juridice, deoarece consimțământul a fost viciat în mod determinant.

Poate fi anulat un contract dacă este afectat doar de un dol incident?

Nu, dolul incident (sau secundar) nu atrage anularea contractului. Deoarece acest tip de dol vizează aspecte neesențiale, care nu au fost determinante pentru încheierea actului, sancțiunea constă în acordarea de despăgubiri părții înșelate, cum ar fi o reducere a prestației sale.

Ce elemente trebuie să conțină dolul pentru a fi considerat un viciu de consimțământ?

Structura dolului include două elemente cumulative: un element obiectiv (material), care constă în utilizarea mijloacelor viclene (acțiuni sau omisiuni), și un element subiectiv (intențional), care reprezintă intenția clară de a induce în eroare cealaltă parte pentru a o determina să semneze actul.

Poate fi considerat dolul o simplă omisiune de a oferi informații?

Da, dolul se poate manifesta și printr-o omisiune, situație cunoscută sub numele de „dol prin reticență”. Acesta apare atunci când o parte ascunde în mod intenționat o informație esențială pe care avea datoria să o comunice celeilalte părți, influențând astfel decizia acesteia de a contracta.

Cine trebuie să dovedească existența dolului într-un proces?

În dreptul civil, dolul nu se presupune, ci trebuie dovedit. Sarcina probei revine părții care invocă dolul ca viciu de consimțământ. Aceasta trebuie să aducă dovezi care să ateste atât manevrele viclene, cât și intenția de a înșela a celeilalte părți.

Care sunt condițiile pe care trebuie să le îndeplinească dolul pentru a vicia consimțământul?

Pentru ca dolul să fie considerat un viciu de consimțământ valid, trebuie să îndeplinească două condiții cumulative: să fie determinant pentru încheierea actului juridic (adică să fie un dol principal) și să provină de la cealaltă parte contractantă.

Dacă o eroare este provocată din neglijență, poate fi considerată dol?

Nu, o eroare provocată din simplă neglijență, fără rea-credință, nu constituie dol. Elementul subiectiv al dolului este esențial și presupune existența intenției de a înșela. Fără această intenție, fapta nu se încadrează în definiția dolului ca viciu de consimțământ.