Ce este pensia de urmaș și cine poate beneficia de acest drept?

Pensia de urmaș este un drept social acordat copiilor și soților persoanelor decedate, în condițiile stabilite de legislația în vigoare. În cazul copiilor celor care au murit sau au dispărut în război, acest tip de pensie este reglementat prin Legea nr. 49/1999, însă, pentru a beneficia de acest drept, trebuie respectate anumite condiții de vârstă și educație stipulate în Legea nr. 263/2010.

Condițiile de acordare a pensiei de urmaș

Conform Legii nr. 49/1999, copiii celor morți sau dispăruți în război au dreptul la pensie de urmaș. Totuși, acest drept este condiționat de îndeplinirea cerințelor prevăzute de Legea nr. 263/2010 privind sistemul unitar de pensii publice, care include:

• Vârsta: până la 16 ani sau, în cazul în care copiii continuă studiile, până la împlinirea vârstei de 26 de ani.
• Educație: continuarea studiilor într-o formă de învățământ organizată potrivit legii.
• Invaliditate: pe toată durata invalidității, dacă aceasta s-a ivit în perioada de studiu sau până la vârsta de 16 ani.

Ce a cerut reclamantul în dosarul analizat?

Reclamantul, în calitate de copil al unui soldat dispărut în Al Doilea Război Mondial, a solicitat Casa Teritorială de Pensii să îi acorde pensie de urmaș conform Legii nr. 49/1999. El a susținut că tatăl său, dispărut în timpul războiului, îi conferă dreptul la această pensie fără restricții de vârstă, întrucât Legea nr. 49/1999 nu specifică în mod clar aceste limite.

Apărările părților implicate

Reclamantul: pensia de urmaș nu ar trebui să fie condiționată de vârstă

Reclamantul și-a întemeiat cererea pe prevederile Legii nr. 49/1999, susținând că dreptul la pensia de urmaș este un drept special acordat urmașilor celor care au murit sau dispărut în război. Potrivit acestuia, legea nu prevede o limită de vârstă pentru acordarea acestui drept, și, ca atare, Casa de Pensii ar trebui să îi acorde pensia fără a impune restricțiile de vârstă prevăzute în Legea nr. 263/2010. El a argumentat că statul român recunoaște aceste drepturi urmașilor, indiferent de vârsta la care aceștia solicită pensia.

Casa Teritorială de Pensii: condițiile de vârstă trebuie respectate

Casa Teritorială de Pensii a invocat prevederile Legii nr. 263/2010, care impune limite de vârstă pentru acordarea pensiei de urmaș. Conform acestora, copiii care solicită pensie de urmaș trebuie să îndeplinească condițiile de vârstă – sub 16 ani sau până la 26 de ani dacă își continuă studiile. Casa de Pensii a subliniat că aceste condiții sunt aplicabile inclusiv în cazul pensiei de urmaș acordate urmașilor celor morți sau dispăruți în război.

Cum interpretează instanțele condițiile pentru pensia de urmaș?

Înalta Curte de Casație și Justiție a fost sesizată pentru a clarifica dacă trimiterea din Legea nr. 49/1999 la condițiile de acordare a pensiei de urmaș din Legea nr. 263/2010 include și respectarea limitelor de vârstă.

În urma deliberărilor, Înalta Curte a decis că, pentru a beneficia de pensia de urmaș, urmașii celor morți sau dispăruți în război trebuie să respecte condițiile de vârstă și educație prevăzute în Legea nr. 263/2010.

Astfel, pensia de urmaș se acordă numai dacă solicitantul are vârsta sub 16 ani sau continuă studiile până la 26 de ani. Excepțiile legate de invaliditate, care permit prelungirea acestui drept, rămân aplicabile.

Motivele deciziei instanței

Decizia Înaltei Curți s-a bazat pe principiul interpretării stricte a legii. Legea nr. 49/1999 face referire la condițiile de acordare a pensiei de urmaș prevăzute în Legea nr. 263/2010, fără a face excepții pentru vârsta urmașilor. Astfel, instanța a subliniat că nu există temeiuri legale care să permită acordarea pensiei de urmaș fără respectarea acestor condiții.

Concluzii și implicații pentru urmașii celor morți sau dispăruți în război

Pentru a beneficia de pensie de urmaș, urmașii trebuie să fie atenți la respectarea condițiilor de vârstă și educație. Deși dreptul la pensia de urmaș este recunoscut în mod special pentru copiii celor care au murit sau dispărut în război, acest drept nu poate fi acordat fără respectarea strictă a normelor legale.

Răzvan Petrea – avocat Timișoara

Întrebări frecvente

Ce este pensia de urmaș conform legii nr. 49/1999?

Pensia de urmaș este un drept acordat copiilor celor morți sau dispăruți în război, în condițiile stabilite de legea nr. 49/1999, însă acordarea acestui drept depinde și de respectarea normelor prevăzute în legea nr. 263/2010 privind sistemul unitar de pensii publice.

Care sunt condițiile de vârstă pentru a beneficia de pensia de urmaș?

Pentru a beneficia de pensia de urmaș, copiii trebuie să aibă vârsta sub 16 ani. Dacă își continuă studiile, aceștia pot beneficia de pensia de urmaș până la vârsta de 26 de ani, conform legii nr. 263/2010.

Pot beneficia de pensia de urmaș dacă am depășit vârsta de 26 de ani?

Nu, pensia de urmaș nu se acordă persoanelor care au depășit vârsta de 26 de ani, cu excepția cazului în care invaliditatea a apărut înainte de această vârstă, conform condițiilor stipulate în legea nr. 263/2010.

Ce documente sunt necesare pentru a solicita pensia de urmaș?

Pentru a solicita pensia de urmaș, trebuie să depuneți la Casa Teritorială de Pensii o cerere însoțită de documente care să dovedească relația de rudenie cu persoana decedată, precum și dovezi privind continuitatea studiilor sau existența unei invalidități.

Cum se calculează pensia de urmaș?

Pensia de urmaș se calculează procentual din pensia susținătorului decedat, conform prevederilor legii nr. 263/2010. Cuantumul acesteia poate varia între 50% și 100%, în funcție de numărul urmașilor care beneficiază de pensie.

Ce se întâmplă dacă nu îndeplinesc condițiile de vârstă pentru pensia de urmaș?

Dacă nu îndepliniți condițiile de vârstă stabilite prin legea nr. 263/2010, pensia de urmaș nu poate fi acordată, chiar dacă sunteți urmașul unei persoane decedate în război sau pensionar I.O.V.R.

Pot solicita pensia de urmaș dacă sunt copilul unui pensionar I.O.V.R.?

Da, copiii celor care au fost pensionari I.O.V.R. pot solicita pensia de urmaș, însă trebuie să îndeplinească aceleași condiții de vârstă și educație stipulate în legea nr. 263/2010.

Care sunt condițiile pentru a continua să primesc pensia de urmaș după 16 ani?

Pentru a continua să primiți pensia de urmaș după vârsta de 16 ani, trebuie să dovediți că vă continuați studiile într-o formă de învățământ organizată legal, conform prevederilor legii nr. 263/2010, până la vârsta de 26 de ani.

Pot primi pensia de urmaș dacă sunt invalid?

Da, pensia de urmaș poate fi acordată pe toată durata invalidității, dacă aceasta s-a ivit înainte de vârsta de 16 ani sau pe perioada studiilor până la vârsta de 26 de ani, conform legii nr. 263/2010.

Ce trebuie să fac dacă solicitarea pentru pensia de urmaș este respinsă?

Dacă solicitarea pentru pensia de urmaș este respinsă, puteți formula o contestație la instanța competentă, conform legislației în vigoare.

Rezumat speță

Obiectul cererii

Curtea de Apel București a solicitat Înaltei Curți de Casație și Justiție să interpreteze dispozițiile art. 5 alin. (1) din Legea nr. 49/1999, care fac trimitere la condițiile prevăzute în Legea nr. 263/2010 privind pensiile de urmaș. Cererea se referă la clarificarea dacă pensia de urmaș trebuie acordată doar în baza îndeplinirii condițiilor de vârstă și studii prevăzute de Legea nr. 263/2010.

Expunerea situației de fapt

Reclamantul a solicitat în dosarul de la Tribunalul Teleorman obligarea Casei Teritoriale de Pensii la plata unei pensii de urmaș conform Legii nr. 49/1999, argumentând că tatăl său a participat la Al Doilea Război Mondial și a fost declarat dispărut. Tribunalul a respins acțiunea, pe motiv că reclamantul nu îndeplinea condițiile necesare prevăzute în Legea nr. 263/2010. Reclamantul a formulat apel, susținând că vârsta sa nu ar trebui să fie un impediment în acordarea pensiei, deoarece Legea nr. 49/1999 nu specifică limitele de vârstă pentru copii.

Apărările părților

• Reclamantul a susținut că pensiile I.O.V.R. sunt drepturi speciale și nu trebuie condiționate de vârsta urmașilor, astfel cum prevede Legea nr. 49/1999. El a argumentat că aceste pensii sunt recunoscute urmașilor fără a specifica condiții de vârstă, contrar interpretării Casei Teritoriale de Pensii.
• Casa Teritorială de Pensii a argumentat că, în interpretarea Legii nr. 49/1999, trebuie respectate condițiile de vârstă prevăzute în Legea nr. 263/2010, adică sub 16 ani sau până la 26 de ani dacă solicitantul continuă studiile, altfel pensia de urmaș nu poate fi acordată.

Norme legale incidente în speță

• Art. 5 alin. (1) din Legea nr. 49/1999 – referitor la acordarea pensiei de urmaș pentru copiii celor morți sau dispăruți în război, trimițând la reglementările din Legea nr. 263/2010.
• Art. 84 din Legea nr. 263/2010 – care reglementează condițiile de vârstă și studii pentru copiii care au dreptul la pensie de urmaș.
• Art. 89 din Legea nr. 263/2010 – referitor la modalitatea de calcul a pensiei de urmaș.

Soluțiile din etapele procesuale anterioare

• Tribunalul Teleorman a respins acțiunea ca nefondată, reținând că reclamantul nu îndeplinește condițiile de vârstă pentru a beneficia de pensia de urmaș.
• Curtea de Apel București a dispus sesizarea Înaltei Curți de Casație și Justiție pentru dezlegarea acestei chestiuni de drept prin hotărâre prealabilă.

Considerentele instanței

Înalta Curte a analizat legislația aplicabilă, constatând că dispozițiile din Legea nr. 49/1999 referitoare la pensiile de urmaș trimit la Legea nr. 263/2010, care impune condiții de vârstă și studii pentru acordarea pensiei de urmaș. Curtea a stabilit că legiuitorul nu a intenționat să creeze o excepție pentru urmașii celor morți sau dispăruți în război în privința vârstei. În interpretarea normei, trebuie îndeplinite condițiile generale stabilite de Legea nr. 263/2010, chiar dacă beneficiarii sunt copii ai celor dispăruți în război.

Instanța a subliniat că trimiterea la Legea nr. 263/2010 include toate prevederile acesteia, inclusiv cele legate de vârsta maximă de 26 de ani pentru copiii care continuă studiile, ca și pentru pensia de urmaș de drept comun. Acordarea pensiei fără respectarea acestor condiții ar duce la o aplicare inechitabilă și ar crea confuzii în aplicarea legii.

Dispozitivul

Înalta Curte de Casație și Justiție a decis că dispozițiile art. 5 alin. (1) din Legea nr. 49/1999 trebuie interpretate în sensul că acestea implică și respectarea condițiilor prevăzute de art. 84 din Legea nr. 263/2010 privind vârsta și studiile urmașilor, pentru a beneficia de pensie.

Decizia în integralitate

Decizia nr. 32/2024                                                                   

Dosar nr. 832/1/2024

Şedinţa publică din 17 iunie 2024

Publicat în Monitorul Oficial, Partea I nr. 792 din 12 august 2024

1. Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, învestit cu soluţionarea Dosarului nr. 832/1/2024, este legal constituit conform dispoziţiilor art. 520 alin. (8) din Codul de procedură civilă şi ale art. 35 alin. (1) din Regulamentul privind organizarea şi funcţionarea administrativă a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, aprobat prin Hotărârea Colegiului de conducere al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie nr. 20/2023, cu modificările ulterioare (Regulamentul).

2. Şedinţa este prezidată de doamna judecător Mariana Constantinescu, vicepreşedintele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.

3. La şedinţa de judecată participă doamna magistrat-asistent Mihaela Lorena Repana, desemnată în conformitate cu dispoziţiile art. 36 din Regulament.

4. Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept ia în examinare sesizarea formulată de Curtea de Apel Bucureşti – Secţia a VII-a pentru cauze privind conflicte de muncă şi asigurări sociale, în Dosarul nr. 2.006/87/2022, în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile.

5. Magistratul-asistent prezintă referatul cauzei, arătând că la dosar a fost depus raportul întocmit de judecătorii-raportori, care a fost comunicat părţilor conform art. 520 alin. (10) din Codul de procedură civilă, fiind formulat un punct de vedere de către intimată.

6. Constatând că nu sunt chestiuni prealabile, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept rămâne în pronunţare asupra sesizării în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile.

ÎNALTA CURTE,

deliberând asupra chestiunii de drept cu care a fost sesizată, constată următoarele:

I. Titularul şi obiectul sesizării

7. Curtea de Apel Bucureşti – Secţia a VII-a pentru cauze privind conflicte de muncă şi asigurări sociale a dispus, din oficiu, prin Încheierea din 16 ianuarie 2024, în Dosarul nr. 2.006/87/2022, sesizarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, în temeiul art. 519 din Codul de procedură civilă, în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile privind următoarea chestiune de drept:

Dacă dispoziţiile art. 5 alin. (1) din Legea nr. 49/1999 privind pensiile I.O.V.R., cu modificările şi completările ulterioare, care fac referire la condiţiile de acordare a pensiei de urmaş pentru copiii celor morţi sau dispăruţi în război, trimiţând la dispoziţiile Legii nr. 263/2010 privind sistemul unitar de pensii publice, cu modificările şi completările ulterioare, trebuie interpretate ca trimiţând la modalitatea de calcul al acestei indemnizaţii, respectiv la art. 89 din Legea nr. 263/2010, sau şi la îndeplinirea condiţiilor prevăzute de art. 84 din aceeaşi lege.

II. Dispoziţiile legale care formează obiectul sesizării Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie cu privire la pronunţarea unei hotărâri prealabile

8. Legea nr. 49/1999 privind pensiile I.O.V.R., cu modificările şi completările ulterioare (Legea nr. 49/1999):

„Art. 5. – (1) Copiii celor morţi sau dispăruţi în război, precum şi ai celor care la data decesului erau pensionari I.O.V.R. au dreptul la pensie de urmaş în condiţiile în care se acordă, potrivit legii, pensiile de urmaş în cadrul asigurărilor sociale de stat.”

9. Legea nr. 263/2010 privind sistemul unitar de pensii publice, cu modificările şi completările ulterioare (Legea nr. 263/2010):

„Art. 84. – Copiii au dreptul la pensie de urmaş:

a) până la vârsta de 16 ani;

b) dacă îşi continuă studiile într-o formă de învăţământ organizată potrivit legii, până la terminarea acestora, fără a depăşi vârsta de 26 de ani;

c) pe toată durata invalidităţii de orice grad, dacă aceasta s-a ivit în perioada în care se aflau în una dintre situaţiile prevăzute la lit. a) sau b).”

„Art. 89. – (1) Pensia de urmaş se stabileşte, după caz, din:

a) pensia pentru limită de vârstă aflată în plată sau la care ar fi avut dreptul, în condiţiile legii, susţinătorul decedat;

b) pensia de invaliditate gradul I, în cazul în care decesul susţinătorului a survenit înaintea îndeplinirii condiţiilor pentru obţinerea pensiei pentru limită de vârstă.

(2) Cuantumul pensiei de urmaş se stabileşte procentual din punctajul mediu anual realizat de susţinător, aferent pensiei prevăzute la alin. (1), în funcţie de numărul urmaşilor îndreptăţiţi, astfel:

a) 50% – pentru un singur urmaş;

b) 75% – pentru 2 urmaşi;

c) 100% – pentru 3 sau mai mulţi urmaşi.”

III. Expunerea succintă a procesului în cadrul căruia s-a invocat chestiunea de drept supusă interpretării

10. Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Teleorman – Secţia conflicte de muncă, asigurări sociale şi contencios administrativ fiscal la data de 14 decembrie 2022, cu nr. 2.006/87/2022, reclamantul a solicitat obligarea pârâtei Casa teritorială de pensii la plata indemnizaţiei de urmaş I.O.V.R. (semnificaţia acronimului I.O.V.R. este aceea de invalizi, orfani şi văduve de război), potrivit dispoziţiilor art. 5 din Legea nr. 49/1999, arătând că tatăl său, în calitate de soldat, a luat parte la cel de-al Doilea Război Mondial, fiind declarat dispărut.

11. Prin Sentinţa nr. 144 din 22 februarie 2023, prima instanţă a respins acţiunea, ca nefondată, reţinând că reclamantul nu îndeplineşte condiţiile de acordare a pensiei de urmaş şi, pe cale de consecinţă, nu poate beneficia de aceasta conform Legii nr. 49/1999.

12. Pentru a hotărî astfel, tribunalul a arătat că, din economia dispoziţiilor art. 5 alin. (1) din Legea nr. 49/1999, raportat la art. 84 din Legea nr. 263/2010, rezultă condiţiile aplicării acestora: pe de o parte, solicitantul dreptului de pensie de urmaş trebuie să facă dovada calităţii de fiu al persoanei moarte, dispărute în război sau al fostului pensionar I.O.V.R., iar, pe de altă parte, să îndeplinească condiţiile legale cerute de legislaţia asigurărilor sociale de stat.

13. În speţă, reclamantul a dovedit îndeplinirea primei condiţii, respectiv a calităţii de fiu al persoanei dispărute în război.

14. În ceea ce priveşte îndeplinirea condiţiilor legale cerute de legislaţia asigurărilor sociale de stat pentru acordarea dreptului de pensie de urmaş, prima instanţă a reţinut că reclamantul are vârsta de 79 de ani, iar singura posibilitate de a beneficia de pensie de urmaş I.O.V.R., în calitate de copil al persoanei dispărute în război, este dovedirea situaţiei prevăzute de art. 84 lit. c) din Legea nr. 263/2010, respectiv dovedirea existenţei vreunui grad de invaliditate ivit până la vârsta de 16 ani sau pe timpul studiilor până la vârsta de 26 de ani.

15. Împotriva acestei sentinţe reclamantul a formulat apel, susţinând că, în conformitate cu dispoziţiile art. 1 din Legea nr. 49/1999, pensiile I.O.V.R. sunt un drept care se acordă invalizilor şi accidentaţilor de război, urmaşilor celor morţi sau dispăruţi în război şi se stabilesc potrivit acestei legi, făcând parte din categoria pensiilor special reglementate prin Legea nr. 49/1999. A mai arătat că art. 5 alin. (1) din Legea nr. 49/1999 nu specifică vârsta copiilor care au dreptul la pensie de urmaş.

16. La termenul din 16 ianuarie 2024, completul de judecată al instanţei de apel a dispus, din oficiu, sesizarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile pentru interpretarea dispoziţiilor legale referitoare la următoarea problemă de drept: dacă, în cazul urmaşilor personalului militar dispărut (o situaţie identică înregistrându-se şi pentru urmaşii personalului militar confirmat decedat) se aplică limita de vârstă prevăzută de art. 84 din Legea nr. 263/2010, la momentul solicitării dreptului prevăzut de art. 5 alin. (1) din Legea nr. 49/1999, sau această trimitere la normele dreptului în vigoare se referă doar la modalitatea de calcul al unei astfel de indemnizaţii, indiferent de vârsta solicitantului, copilul soldatului dispărut/mort în timpul celui de-al Doilea Război Mondial.

IV. Motivele reţinute de titularul sesizării cu privire la admisibilitatea procedurii

17. Completul de judecată al instanţei de trimitere a apreciat că sunt întrunite condiţiile de admisibilitate prevăzute de art. 519 din Codul de procedură civilă, arătând că problema de drept este una nouă, nefiind identificată pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie o întrebare identică, soluţionată în procedura reglementată de prevederile art. 519 şi următoarele din Codul de procedură civilă sau în procedura reglementată de prevederile art. 514 şi următoarele din Codul de procedură civilă.

18. Curtea de Apel Bucureşti – Secţia a VII-a pentru cauze privind conflicte de muncă şi asigurări sociale, în calitate de titular al cererii de sesizare, se regăseşte printre instanţele enumerate în art. 519 din Codul de procedură civilă, judecând pricina în ultimă instanţă.

19. Soluţionarea cauzei deduse judecăţii depinde de interpretarea ce se va da dispoziţiilor art. 5 alin. (1) din Legea nr. 49/1999, art. 84 şi 89 din Legea nr. 263/2010, în clarificarea acestei chestiuni de drept.

V. Punctele de vedere ale părţilor cu privire la dezlegarea chestiunii de drept

20. Apelantul-reclamant consideră că pensiile I.O.V.R. reprezintă un drept care se acordă şi urmaşilor celor morţi sau dispăruţi în război. Acest tip de pensie face parte din categoria celor speciale şi este reglementat de Legea nr. 49/1999, în cuprinsul art. 5 alin. (1) din acest act normativ nefiind specificată vârsta copiilor care primesc pensie de urmaş.

21. Intimata nu a formulat un punct de vedere.

22. După comunicarea raportului întocmit de judecătorii-raportori, potrivit dispoziţiilor art. 520 alin. (10) din Codul de procedură civilă, intimata Casa teritorială de pensii a formulat un punct de vedere prin care a apreciat că, în interpretarea dispoziţiilor art. 5 alin. (1) din Legea nr. 49/1999, pe lângă dovada calităţii (de copil al celui decedat), solicitantul trebuie să se încadreze în una din ipotezele reglementate de Legea nr. 263/2010, art. 84 lit. a)-c).

VI. Punctul de vedere al completului de judecată care a formulat sesizarea cu privire la dezlegarea chestiunii de drept

23. Completul de judecată care a formulat sesizarea a arătat că Legea nr. 49/1999 a înlocuit (ca efect al abrogării) Decretul Consiliului de Stat nr. 245/1977 privind pensiile I.O.V.R., publicat în Buletinul Oficial, Partea I, nr. 77 din 29 iulie 1977, aprobat prin Legea nr. 51/1977, publicată în Buletinul Oficial, Partea I, nr. 130 din 3 decembrie 1977 (Decretul nr. 245/1977).

24. În acest decret, formularea art. 5 alin. (1) este identică cu formularea art. 5 alin. (1) din Legea nr. 49/1999. Astfel, art. 5 alin. (1) din Decretul nr. 245/1977 prevedea următoarele: „Copiii şi soţiile celor morţi sau dispăruţi în război, precum şi ai celor care au decedat ulterior ca pensionari I.O.V.R., au dreptul la pensie de urmaş, în condiţiile în care se acordă, potrivit legii, pensiile de urmaş, în cadrul asigurărilor sociale de stat.”

25. Atât la momentul apariţiei Decretului nr. 245/1977, cât şi la momentul apariţiei Legii nr. 49/1999 era în vigoare Legea nr. 3/1977 privind pensiile de asigurări sociale de stat şi asistenţa socială, publicată în Buletinul Oficial, Partea I, nr. 82 din 6 august 1977, cu modificările ulterioare (Legea nr. 3/1977), cu privire la condiţiile de acordare a pensiei de urmaş.

26. Acest act normativ a reglementat, în art. 40 alin. (1) şi art. 44, cu privire la condiţiile pentru acordarea pensiei de urmaş, următoarele:

Art. 40 alin. (1): „

Copiii au dreptul la pensie de urmaş până la vârsta de 16 ani sau, dacă continuă studiile, până la terminarea acestora, dar fără a depăşi vârsta de 25 ani.”

Art. 44: „

(1) Cuantumul pensiei de urmaş se stabileşte luându-se ca bază de calcul:

a) pensia susţinătorului decedat, dacă acesta era pensionar;

b) pensia la care ar fi avut dreptul susţinătorul, în condiţiile legii, pentru munca depusă şi limita de vârstă sau pentru invaliditate.

(2) Pensia de urmaş se stabileşte în procente din pensia titularului, astfel: 50 la sută pentru un singur urmaş, 75 la sută pentru doi şi 100 la sută pentru mai mulţi urmaşi, cu drept la această pensie.”

27. Ulterior, la data de 1 aprilie 2001, după apariţia Legii nr. 49/1999, a intrat în vigoare Legea nr. 19/2000 privind sistemul public de pensii şi alte drepturi de asigurări sociale, cu modificările şi completările ulterioare (Legea nr. 19/2000), care, începând cu data de 1 aprilie 2001, a abrogat Legea nr. 3/1977 şi a reglementat condiţiile de acordare şi de calcul al pensiei de urmaş în art. 66 şi 71, astfel:

„

Art. 66. – Copiii au dreptul la pensie de urmaş:

a) până la vârsta de 16 ani;

b) dacă îşi continuă studiile într-o formă de învăţământ organizată potrivit legii, până la terminarea acestora, fără a depăşi vârsta de 26 de ani;

c) pe toată durata invalidităţii de orice grad, dacă aceasta s-a ivit în perioada în care se aflau în una dintre situaţiile prevăzute la lit. a) sau b).”

„

Art. 71. – (1) Pensia de urmaş se calculează, după caz, din:

a) pensia pentru limită de vârstă aflată în plată sau la care ar fi avut dreptul, în condiţiile legii, susţinătorul decedat;

b) pensia de invaliditate gradul I, în cazul în care decesul susţinătorului a survenit înaintea îndeplinirii condiţiilor pentru obţinerea pensiei pentru limită de vârstă şi era în plată cu pensie de invaliditate de orice grad, pensie anticipată, pensie anticipată parţială sau ar fi avut dreptul, în condiţiile legii, la una dintre aceste categorii de pensie;

c) pensia de serviciu aflată în plată sau la care ar fi avut dreptul în condiţiile legii susţinătorul decedat, dacă aceasta este mai avantajoasă decât pensia pentru limită de vârstă.

(2) Cuantumul pensiei de urmaş se stabileşte în condiţiile art. 76, prin aplicarea unui procent asupra punctajului mediu anual realizat de susţinător, aferent pensiei prevăzute la alin. (1) lit. a) şi b), în funcţie de numărul urmaşilor îndreptăţiţi, astfel:

a) pentru un singur urmaş – 50%;

b) pentru 2 urmaşi – 75%;

c) pentru 3 sau mai mulţi urmaşi – 100%.

(3) În situaţia prevăzută la alin. (1) lit. c) cuantumul pensiei de urmaş se stabileşte prin aplicarea procentelor prevăzute la alin. (2), în funcţie de numărul urmaşilor îndreptăţiţi, asupra cuantumului pensiei de serviciu.

(4) Partea din pensia de urmaş stabilită în condiţiile alin. (3), care depăşeşte nivelul pensiei de urmaş calculate din pensia pentru limită de vârstă cuvenită titularului din sistemul public, se suportă din bugetul de stat.”

28. La data de 1 ianuarie 2011, Legea nr. 19/2000 a fost abrogată de Legea nr. 263/2010, care, în privinţa condiţiilor de acordare a pensiei de urmaş, a cuprins dispoziţii identice cu reglementarea anterioară în art. 84 şi parţial similare în art. 89 – în acest articol nu se mai regăsesc alin. (3) şi (4) din art. 71 al Legii nr. 19/2000.

29. Se poate observa, din conţinutul celor trei reglementări menţionate, că, în fiecare dintre acestea, este inserată referinţa la vârsta maximă a urmaşului direct, respectiv a copilului, şi anume vârsta de 16 ani sau vârsta de 25 (26) de ani în cazul continuării studiilor de către copil, celelalte dispoziţii reglementând modalitatea de calcul al acestei pensii de urmaş.

30. Dacă s-ar accepta că referirea la acordarea pensiei de urmaş copilului/copiilor „în condiţiile în care se acordă, potrivit legii, pensiile de urmaş în cadrul asigurărilor sociale de stat”, din cuprinsul art. 5 alin. (1) din Legea nr. 49/1999, are în vedere şi vârsta copilului la data solicitării pensiei de urmaş, ar rezulta că prevederile art. 5 alin. (1) din Legea nr. 49/1999, deşi îi indică în calitate de beneficiari pe „copiii celor morţi sau dispăruţi în război, precum şi ai celor care la data decesului erau pensionari I.O.V.R.”, în realitate, nu ar mai rămâne a fi aplicabile, teoretic, decât copiilor celor care, la data decesului, erau urmaşii pensionarilor I.O.V.R. (aceasta doar teoretic, pentru că este puţin probabil ca, în anul 1999, cei mai mulţi dintre veteranii celui de-al Doilea Război Mondial, pensionari I.O.V.R., să mai fi avut copii minori sau aflaţi în continuarea studiilor până la vârsta de 26 de ani), pentru că, în ipotezele celelalte, este imposibil ca persoanele născute până la finalul sau la maximum 9 luni după finalul celui de-al Doilea Război Mondial să fi avut fie vârsta de până la 16 ani, fie maximum 26 de ani, la data la care a fost publicată, în Monitorul Oficial al României, Legea nr. 49/1999, respectiv la 1 aprilie 1999.

31. În opinia unuia dintre judecătorii completului de apel, sintagma „în condiţiile în care se acordă, potrivit legii, pensiile de urmaş în cadrul asigurărilor sociale de stat” din cuprinsul art. 5 alin. (1) din Legea nr. 49/1999, care reia aproape identic prevederile art. 5 alin. (1) din Decretul nr. 245/1977, pentru a putea fi aplicabilă tuturor celor 3 categorii pe care le enumeră în conţinutul său articolul mai sus amintit, ar trebui interpretată ca referindu-se la condiţiile din Legea nr. 263/2010 (legea în vigoare la data formulării cererii de către reclamant către casa teritorială de pensii) ce reglementează modalitatea de calcul, adică la prevederile art. 88, iar nu şi la prevederile art. 84 din lege.

32. Nu s-ar putea reţine faptul că Legea nr. 49/1999 nu a intenţionat să reglementeze drepturi pentru categorii de persoane existente în anul 1999 (văduve, urmaşii celor dispăruţi sau morţi în cel de-al Doilea Război Mondial, invalizi sau urmaşii pensionarilor I.O.V.R.) pentru că, anterior acestui moment, statul român a reglementat, prin alte acte normative, drepturi pentru văduvele de război, invalizii/accidentaţii în urma războiului şi veteranii de război, în acest sens fiind Legea nr. 49/1991 privind acordarea de indemnizaţii şi sporuri invalizilor, veteranilor şi văduvelor de război, cu modificările şi completările ulterioare, şi Legea nr. 44/1994 privind veteranii de război, precum şi unele drepturi ale invalizilor şi văduvelor de război, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, în ambele acte normative regăsindu-se acronimul I.O.V.R., ce apare şi în titlul Legii nr. 49/1999.

33. În acest din urmă act normativ sunt reglementate, spre deosebire de cele două acte normative anterioare, intrate în vigoare după anul 1990, şi drepturile copiilor celor dispăruţi, morţi în război, precum şi ale celor al căror părinte a fost pensionar I.O.V.R.

34. Or, dacă se consideră că trimiterea la legislaţia în vigoare, pe tot parcursul intervalului cuprins între anul 1999 şi data la care reclamantul a solicitat pensie de urmaş, ar condiţiona dreptul la pensia de urmaş a copiilor celor morţi şi dispăruţi de vârsta maximă de 16 ani sau de 25/26 de ani pentru copiii care şi-au continuat studiile după împlinirea vârstei de 16 ani, prevederile legii ar deveni imposibil de aplicat, ca, de altfel, şi în cazul celor mai mulţi dintre copiii pensionarilor I.O.V.R.

35. Legea trebuie interpretată în sensul în care produce efecte, iar nu în sensul în care nu va produce vreunul, cu atât mai mult cu cât este vorba despre intenţia de sprijinire şi de acordare a unei forme de gratitudine din partea statului român pentru orfanii soldaţilor/ofiţerilor care şi-au dat viaţa sau nu s-au mai întors acasă în timpul/în urma războaielor/conflictelor militare la care România a participat şi care au fost lipsiţi, pe toată perioada vieţii lor, de o viaţă de familie completă, alături de ambii părinţi.

36. În opinia celui de-al doilea membru al completului de judecată, prevederile art. 5 din Legea nr. 49/1999 trebuie interpretate ca referindu-se şi la condiţia de vârstă, legea reglementând situaţii ulterioare datei de 1 aprilie 1999.

VII. Practica judiciară a instanţelor naţionale în materie

37. Din răspunsurile transmise de instanţele naţionale, la solicitarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, a rezultat că niciuna dintre acestea nu a identificat practică judiciară cu privire la chestiunea de drept sesizată, însă unele din colectivele de judecători au exprimat puncte de vedere teoretice.

38. Astfel, opiniile teoretice formulate de judecătorii de la nivelul instanţelor aflate în circumscripţiile teritoriale ale curţilor de apel Bucureşti, Iaşi şi Ploieşti s-au raliat celor două puncte de vedere ale membrilor completului de judecată evidenţiate în încheierea de sesizare, după cum urmează:

39. Într-o opinie, s-a apreciat că dispoziţiile art. 5 alin. (1) din Legea nr. 49/1999, care fac referire la condiţiile de acordare a pensiei de urmaş pentru copiii celor morţi sau dispăruţi în război, trimiţând la dispoziţiile Legii nr. 263/2010, trebuie interpretate ca făcând referire atât la modalitatea de calcul al acestei indemnizaţii, prevăzută de art. 89 din Legea nr. 263/2010, cât şi la îndeplinirea condiţiilor prevăzute de art. 84 din Legea nr. 263/2010, iar dacă nu sunt îndeplinite condiţiile de acordare a pensiei de urmaş prevăzute de Legea nr. 263/2010, nu se poate beneficia de aceasta în condiţiile Legii nr. 49/1999.

40. În cea de-a doua opinie, s-a considerat că sintagma „în condiţiile în care se acordă, potrivit legii, pensiile de urmaş în cadrul asigurărilor sociale de stat” din cuprinsul art. 5 alin. (1) din Legea nr. 49/1999, pentru a putea fi aplicabilă tuturor celor 3 categorii pe care le enumeră în conţinutul său textul de lege amintit, ar trebui interpretată ca referindu-se la condiţiile din Legea nr. 263/2010 ce reglementează modalitatea de calcul, iar nu şi la prevederile art. 84, deoarece prevederile legii ar deveni imposibil de aplicat şi nu ar mai produce efecte.

41. Ministerul Public – Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a comunicat că, la nivelul Secţiei judiciare – Serviciul judiciar civil, nu se verifică, în prezent, practica judiciară, în vederea promovării unui eventual recurs în interesul legii, cu privire la chestiunea de drept supusă dezlegării.

VIII. Jurisprudenţa Curţii Constituţionale

42. Nu au fost identificate decizii ale Curţii Constituţionale cu privire la chestiunea de drept sesizată, dispoziţiile art. 5 alin. (1) din Legea nr. 49/1999, precum şi cele ale art. 84 şi 89 din Legea nr. 263/2010 nefăcând obiectul unor excepţii de neconstituţionalitate.

IX. Jurisprudenţa Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie

43. În procedurile de unificare a practicii judiciare a fost identificată Decizia nr. 23 din 19 martie 2018 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 490 din 14 iunie 2018, prin care a fost admisă sesizarea formulată de Curtea de Apel Bucureşti – Secţia a VII-a pentru cauze privind conflicte de muncă şi asigurări sociale privind pronunţarea unei hotărâri prealabile şi s-a stabilit că: „Dispoziţiile art. 4 alin. (2) lit. c) ultima teză din Legea recunoştinţei faţă de eroii-martiri şi luptătorii care au contribuit la victoria Revoluţiei române din decembrie 1989, precum şi faţă de persoanele care şi-au jertfit viaţa sau au avut de suferit în urma revoltei muncitoreşti anticomuniste de la Braşov din noiembrie 1987 nr. 341/2004, astfel cum a fost modificată şi completată prin Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 95/2014, nu impun nicio condiţie pentru acordarea indemnizaţiei lunare reparatorii copilului eroului-martir după vârsta de 26 de ani”.

X. Raportul asupra chestiunii de drept

44. Judecătorii-raportori au apreciat că sesizarea în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile este admisibilă, iar asupra fondului au arătat că, în interpretarea dispoziţiilor art. 5 alin. (1) din Legea nr. 49/1999, norma de trimitere care face referire la condiţiile de acordare a pensiei de urmaş pentru copiii celor morţi sau dispăruţi în război, precum şi pentru copiii celor care la data decesului erau pensionari I.O.V.R., ca accidentaţi sau invalizi de război, implică şi îndeplinirea condiţiilor prevăzute de art. 84 din Legea nr. 263/2010.

XI. Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie

XI.1. Admisibilitatea sesizării Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie cu privire la pronunţarea unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea unor chestiuni de drept

45. Prealabil analizei fondului chestiunii de drept supuse dezbaterii, se impune verificarea împrejurării dacă, în raport cu întrebarea formulată de titularul sesizării, sunt îndeplinite cumulativ condiţiile de admisibilitate pentru pronunţarea unei hotărâri prealabile, în conformitate cu prevederile art. 519 din Codul de procedură civilă.

46. Potrivit acestor dispoziţii legale, „Dacă, în cursul judecăţii, un complet de judecată al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, al curţii de apel sau al tribunalului, învestit cu soluţionarea cauzei în ultimă instanţă, constatând că o chestiune de drept, de a cărei lămurire depinde soluţionarea pe fond a cauzei respective, este nouă şi asupra acesteia Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie nu a statuat şi nici nu face obiectul unui recurs în interesul legii în curs de soluţionare, va putea solicita Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie să pronunţe o hotărâre prin care să se dea rezolvare de principiu chestiunii de drept cu care a fost sesizată”.

47. Aşadar, evaluarea sesizării presupune verificarea îndeplinirii simultane a tuturor condiţiilor prevăzute pentru declanşarea procedurii hotărârii prealabile, cerinţe extrase din normele legale citate, care pot fi enunţate astfel:

– existenţa unei cauze în curs de judecată, în ultimă instanţă;

– cauza care face obiectul judecăţii să se afle în competenţa legală a unui complet de judecată al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, al curţii de apel sau al tribunalului învestit să soluţioneze cauza;

– chestiunea de drept să fie esenţială, în sensul că de lămurirea ei depinde soluţionarea pe fond a cauzei;

– chestiunea de drept identificată, a cărei lămurire se solicită, să prezinte caracter de noutate;

– Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie să nu fi statuat asupra respectivei chestiuni de drept, iar aceasta să nu facă nici obiectul unui recurs în interesul legii în curs de soluţionare.

48. Verificarea admisibilităţii sesizării relevă îndeplinirea condiţiilor prevăzute de lege pentru pronunţarea unei hotărâri prealabile.

49. Prima condiţie formală prevăzută de legiuitor pentru pronunţarea unei hotărâri prealabile este îndeplinită, cauza fiind în curs de judecată în faza procesuală a apelului, calea de atac fiind declarată împotriva unei sentinţe civile pronunţate într-o cauză având ca obiect contestaţie împotriva deciziei de pensionare. În această materie, curtea de apel judecă în ultimă instanţă, potrivit dispoziţiilor art. 155 din Legea nr. 263/2010, urmând să pronunţe o hotărâre judecătorească definitivă, potrivit art. 155 alin. (2) din legea menţionată şi art. 634 alin. (1) pct. 4 din Codul de procedură civilă.

50. Este îndeplinită şi condiţia potrivit căreia cauza care face obiectul judecăţii trebuie să se afle în competenţa legală a unui complet de la Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, de la o curte de apel sau de la un tribunal, învestit cu soluţionarea litigiului. Curtea de Apel Bucureşti – Secţia a VII-a pentru cauze privind conflicte de muncă şi asigurări sociale este legal învestită cu soluţionarea apelului formulat împotriva sentinţei civile pronunţate de Tribunalul Teleorman – Secţia conflicte de muncă, asigurări sociale şi contencios administrativ fiscal într-o cauză având ca obiect contestaţie împotriva deciziei de stabilire a pensiei, faţă de prevederile art. 96 pct. 2 din Codul de procedură civilă şi ale art. 154 alin. (1) şi art. 155 din Legea nr. 263/2010.

51. Din verificările efectuate se constată că este întrunită şi cerinţa ca Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie să nu fi statuat asupra chestiunii de drept enunţate, precum şi faptul că nu există un recurs în interesul legii în curs de soluţionare privitor la această chestiune. Ministerul Public – Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a comunicat că, la nivelul Secţiei judiciare – Serviciul judiciar civil, nu există, în prezent, practică judiciară care să justifice promovarea unui eventual recurs în interesul legii în problema de drept care formează obiectul sesizării.

52. În ceea ce priveşte condiţia de admisibilitate care vizează identificarea unei veritabile probleme de drept care ar putea forma obiectul sesizării în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile se observă că legiuitorul instituie o dublă condiţionare: pe de o parte, să existe o chestiune de drept, iar, pe de altă parte, să fie stabilită legătura necesară între dezlegarea chestiunii de drept identificate şi soluţionarea cauzei pe fond.

53. În ceea ce priveşte condiţia ivirii unei chestiuni de drept de a cărei lămurire depinde soluţionarea pe fond a cauzei în curs de judecată, se constată că, în jurisprudenţa sa, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept a reţinut în mod constant că obiectul sesizării l-ar putea constitui atât o chestiune de drept material, cât şi una de drept procedural, dacă, prin consecinţele pe care le produc, interpretarea şi aplicarea normei de drept au aptitudinea să determine soluţionarea pe fond a cauzei, respectiv rezolvarea raportului de drept dedus judecăţii (Decizia nr. 1 din 18 noiembrie 2013, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 43 din 20 ianuarie 2014; Decizia nr. 2 din 17 februarie 2014, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 257 din 9 aprilie 2014; Decizia nr. 8 din 27 aprilie 2015, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 431 din 17 iunie 2015; Decizia nr. 9 din 4 aprilie 2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 400 din 26 mai 2016).

54. Chestiunea de drept care formează obiectul sesizării implică o problemă de drept material, şi anume determinarea condiţiilor care trebuie îndeplinite de titularul cererii, conform prevederilor art. 5 alin. (1) din Legea nr. 49/1999, pentru acordarea pensiei de urmaş reglementată de acest act normativ cu caracter special.

55. Interpretarea dispoziţiilor legale menţionate are aptitudinea de a influenţa modul de soluţionare pe fond a cauzei, respectiv rezolvarea raportului de drept dedus judecăţii, întrucât acestea vizează aplicabilitatea unuia dintre criteriile prevăzute de Legea nr. 263/2010 pentru acordarea pensiei de urmaş, lege la care face trimitere dispoziţia care formează obiectul sesizării.

56. În acest sens, în sesizare s-a arătat că problema de interpretare a dispoziţiilor legale constă în faptul dacă, în cazul urmaşilor celor morţi sau dispăruţi în război ori al invalizilor sau accidentaţilor de război decedaţi ulterior, se aplică limita de vârstă prevăzută în art. 84 din Legea nr. 263/2010, la momentul solicitării dreptului prevăzut de art. 5 alin. (1) din Legea nr. 49/1999, sau, dimpotrivă, această trimitere la normele dreptului comun în vigoare se referă doar la modalitatea de calcul al unei astfel de indemnizaţii, indiferent de vârsta solicitantului, ce se declară urmaş al celui care a fost decedat, dispărut, invalid sau accidentat în timpul celui de-al Doilea Război Mondial.

57. Întrucât judecata pe fond în faţa instanţei de trimitere nu vizează şi problema aplicării dispoziţiilor art. 89 din Legea nr. 263/2010, care nu este contestată în cauză şi care stabileşte modalitatea de calcul al indemnizaţiei, iar nu condiţiile de acordare a acesteia, referirea la această dispoziţie legală nu relevă o suficientă legătură cu soluţionarea cauzei pe fond.

58. În această situaţie, prealabil analizei celorlalte condiţii de admisibilitate, se impune reformularea întrebării care formează obiectul sesizării prin eliminarea menţiunii referitoare la dispoziţia legală care nu are legătură cu soluţionarea cauzei în care a fost formulată sesizarea.

59. În consecinţă, întrebarea instanţei de trimitere trebuie reformulată după cum urmează: „dispoziţiile art. 5 alin. (1) din Legea nr. 49/1999 care fac referire la condiţiile de acordare a pensiei de urmaş pentru copiii celor morţi sau dispăruţi în război, trimiţând la dispoziţiile Legii nr. 263/2010, trebuie interpretate ca implicând şi îndeplinirea condiţiilor prevăzute de art. 84 din Legea nr. 263/2010?”

60. Având în vedere întrebarea astfel reformulată, elementele prezentei sesizări pun în evidenţă existenţa legăturii necesare între chestiunea de drept dedusă interpretării şi soluţionarea pe fond a cauzei aflate în curs de judecată.

61. Cât priveşte cerinţa referitoare la noutatea chestiunii de drept, aceasta reprezintă o condiţie distinctă de aceea a inexistenţei unei statuări a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie asupra problemei de drept care formează obiectul sesizării.

62. În absenţa unor criterii legale de determinare a conţinutului acestei noţiuni, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept a apreciat, în jurisprudenţa sa constantă, că este îndeplinită cerinţa noutăţii atunci când chestiunea de drept îşi are izvorul în reglementări nou-intrate în vigoare, iar instanţele nu i-au dat încă o anumită interpretare şi aplicare la nivel jurisprudenţial, ori dacă se impun anumite clarificări, într-un context legislativ nou sau modificat faţă de unul anterior, de natură să impună reevaluarea sau reinterpretarea normei de drept mai vechi (a se vedea Decizia nr. 64 din 27 septembrie 2021, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 1099 din 18 noiembrie 2021, paragraful 123 şi jurisprudenţa citată).

63. În aceste coordonate de evaluare a cerinţei noutăţii chestiunii de drept se constată că norma legală a cărei interpretare formează obiectul prezentei sesizări are o vechime apreciabilă, regăsindu-se, în aceeaşi formă, în actele normative care au reglementat în mod succesiv materia.

64. Astfel, Legea nr. 49/1999 reglementează dreptul la pensia de urmaş în favoarea copiilor celor morţi sau dispăruţi în război în coordonatele stabilite anterior de Decretul nr. 245/1977.

65. Ambele reglementări fac trimitere la condiţiile în care se acordă, potrivit legii, pensiile de urmaş, în cadrul asigurărilor sociale de stat.

66. În materia asigurărilor sociale de stat, dreptul copiilor la pensia de urmaş a fost stabilit în coordonate similare prin Decretul nr. 292/1959 privind dreptul la pensie în cadrul Asigurărilor Sociale de Stat, cu modificările şi completările ulterioare (Decretul nr. 292/1959), Legea nr. 3/1977, Legea nr. 19/2000 şi Legea nr. 263/2010.

67. În concluzie, din această perspectivă de evaluare a cerinţei noutăţii chestiunii de drept, se observă că soluţia legislativă a cărei interpretare a prilejuit formularea prezentei sesizări se regăseşte în cuprinsul unor acte normative aflate succesiv în vigoare într-o perioadă considerabilă de timp.

68. Aşadar, norma legală supusă interpretării nu este una recent intrată în vigoare şi nu se constată nici existenţa unui cadru legislativ nou sau modificat faţă de cel anterior.

69. Totuşi, noutatea chestiunii de drept, în sensul dispoziţiilor art. 519 din Codul de procedură civilă, poate constitui şi atributul unei reglementări mai vechi, dar asupra căreia instanţa de judecată este chemată să se pronunţe în prezent, atunci când aplicarea frecventă a normei juridice a devenit actuală, textele de lege supuse interpretării suscitând recent în faţa instanţelor de judecată o dificultate a aplicării acestora şi creând premisele apariţiei unei practici neunitare la nivel naţional (a se vedea Decizia nr. 64 din 27 septembrie 2021, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 1099 din 18 noiembrie 2021, paragraful 124).

70. Astfel, în evaluarea cerinţei noutăţii, relevantă nu este atât data adoptării normei legale, după cum constant a subliniat Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, ci momentul în care interpretarea şi aplicarea normei prind conturul concretului inclusiv prin apariţia unor litigii apte să genereze dezvoltarea unei jurisprudenţe în materie, deoarece caracterul de noutate se pierde pe măsură ce chestiunea de drept a primit o dezlegare din partea instanţelor (Decizia nr. 42 din 29 mai 2017, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 815 din 16 octombrie 2017, paragraful 64; Decizia nr. 56 din 28 septembrie 2020, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 1193 din 8 decembrie 2020, paragrafele 75 şi 78).

71. În speţă, o astfel de dezlegare din partea instanţelor de judecată nu există. Deşi aproape inexistent la nivel de jurisprudenţă, potenţialul de practică neunitară rezultă însă din opiniile teoretice comunicate de instanţele naţionale. Astfel, colectivele de judecători consultate au exprimat şi argumentat opinii teoretice care reflectă, în proporţii echilibrate, ambele soluţii exemplificate în încheierea de sesizare.

72. În acest context, este de observat că, potrivit jurisprudenţei Completului pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, îndeplinirea condiţiei noutăţii chestiunii de drept poate rezulta din faptul că „nu s-a cristalizat o practică unitară şi constantă în legătură cu chestiunea de drept a cărei lămurire se solicită, situaţie care justifică interesul în formularea unei cereri pentru pronunţarea unei hotărâri prealabile, în scopul prevenirii apariţiei unei jurisprudenţe neunitare” (Decizia nr. 61 din 26 octombrie 2020, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 132 din 9 februarie 2021, paragraful 54).

73. În contextul expus, rezultă îndeplinirea cerinţei noutăţii întrucât chestiunea de drept supusă interpretării nu a primit încă o dezlegare din partea instanţelor, iar opiniile comunicate de instanţele din ţară relevă, prin diversitatea şi contrarietatea lor, dificultatea de interpretare a dispoziţiilor legale care formează obiectul sesizării, ceea ce conduce la concluzia că este îndeplinită şi condiţia caracterului veritabil al problemei de drept.

74. În acest sens, în practica instanţei supreme, s-a reţinut că această cerinţă de admisibilitate a sesizării se referă la caracterul real şi serios al problemei de drept cu care a fost sesizată Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, în sensul că este necesar ca aceasta să prezinte un grad de dificultate suficient de mare, astfel încât să justifice declanşarea procedurii prevăzute de art. 519 din Codul de procedură civilă.

75. În jurisprudenţa dezvoltată în legătură cu această condiţie de admisibilitate, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept a statuat în mod constant că, în declanşarea procedurii pronunţării unei hotărâri prealabile, trebuie să fie identificată o problemă de drept care necesită cu pregnanţă a fi lămurită, care să prezinte o dificultate suficient de mare, în măsură să reclame intervenţia instanţei supreme în scopul rezolvării de principiu a chestiunii de drept şi al înlăturării oricărei incertitudini care ar putea plana asupra securităţii raporturilor juridice deduse judecăţii (a se vedea, de exemplu, Decizia nr. 10 din 4 aprilie 2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 393 din 23 mai 2016, paragraful 37; Decizia nr. 70 din 23 octombrie 2023, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 1112 din 11 decembrie 2023, paragrafele 41 şi 42).

76. Astfel, chestiunea de drept trebuie să fie aptă să suscite interpretări diferite, aspect care rezultă cu pregnanţă din datele comunicate de instanţele naţionale, punctele de vedere ale judecătorilor fiind divergente şi exprimând, în proporţii relativ egale, soluţiile identificate în încheierea de sesizare.

77. Această situaţie determină concluzia că, în cazul prezentei sesizări, utilizarea mecanismului de unificare a practicii judiciare prin pronunţarea unei hotărâri prealabile prezintă utilitate, întrucât problema de drept semnalată reprezintă o chestiune cu un real potenţial de a crea divergenţă jurisprudenţială, problema pusă în discuţie fiind una veritabilă, susceptibilă să dea naştere unor interpretări diferite.

XI.2. Asupra fondului sesizării

78. Cu titlu prealabil, dat fiind faptul că problematica în discuţie a format obiectul unor acte normative care au reglementat succesiv materia, se impune o prezentare a soluţiilor legislative conţinute de acestea.

79. După Al Doilea Război Mondial, pensiile I.O.V.R. şi condiţiile de acordare a acestora au fost reglementate prin Regulamentul pentru aplicarea Decretului nr. 292 din 30 iulie 1959 privind dreptul la pensie în cadrul Asigurărilor sociale de stat, aprobat prin Hotărârea Consiliului de Miniştri nr. 1.081/1959, cu modificările şi completările ulterioare.

80. Astfel, conform art. 8 din acest regulament, aveau vocaţie de a beneficia de pensia de urmaş I.O.V.R doar urmaşii celor morţi sau dispăruţi în război, precum şi urmaşii celor care au fost pensionari ca invalizi sau accidentaţi în război, dar numai dacă îndeplineau condiţiile prevăzute pentru acordarea pensiei de urmaş în cadrul asigurărilor sociale de stat reglementate prin Decretul nr. 292/1959.

81. Dispoziţiile art. 28 din Decretul nr. 292/1959 reglementau vocaţia la pensia de urmaş în cadrul asigurărilor sociale de stat în favoarea membrilor de familie, şi anume a copiilor, soţului, soţiei, părinţilor, fraţilor şi surorilor care se aflau în întreţinerea celui decedat.

82. În privinţa copiilor, pensia de urmaş în cadrul asigurărilor sociale de stat era acordată, potrivit art. 29 din Decretul nr. 292/1959:

a) până la vârsta de 16 ani sau, dacă urmau o şcoală, până la vârsta de 18 ani;

b) orfanii de ambii părinţi, precum şi copiii acelora care beneficiau de pensie pentru merite deosebite, care urmau studii superioare, până la terminarea studiilor, fără a depăşi, însă, vârsta de 25 de ani;

c) dacă au devenit invalizi de orice grad, până la împlinirea vârstelor arătate la lit. a) sau b) sau, în termen de cel mult un an de la împlinirea acestor vârste, pe toată durata invalidităţii.

83. Decretul nr. 245/1977 a fost în vigoare de la 29 iulie 1977 până la 31 martie 1999, fiind abrogat şi înlocuit prin Legea nr. 49/1999.

84. Şi acest act normativ a reglementat pensiile I.O.V.R. care se acordă invalizilor şi accidentaţilor de război, urmaşilor celor morţi sau dispăruţi în război, precum şi urmaşilor foştilor pensionari invalizi şi accidentaţi de război, domeniul de aplicare a actului normativ fiind astfel stabilit prin art. 1 din Decretul nr. 245/1977.

85. În ceea ce priveşte copiii şi soţiile celor morţi sau dispăruţi în război, precum şi ai celor care au decedat ulterior ca pensionari I.O.V.R., art. 5 din Decretul nr. 245/1977 stabilea că aceştia „au dreptul la pensie de urmaş, în condiţiile în care se acordă, potrivit legii, pensiile de urmaş, în cadrul asigurărilor sociale de stat”.

86. La acel moment, pensiile de asigurări sociale de stat erau supuse reglementării Legii nr. 3/1977, în vigoare de la 1 iulie 1977 până la 31 martie 2001, când a fost abrogată prin Legea nr. 19/2000.

87. Art. 39 alin. (1) din Legea nr. 3/1977 stabilea că pensia de urmaş se acordă copiilor şi soţiei, în condiţiile prevăzute de această lege, iar art. 40 din lege instituia regulile aplicabile pentru acordarea dreptului la pensia de urmaş în cazul copiilor:

(1) Copiii au dreptul la pensie de urmaş până la vârsta de 16 ani sau, dacă continuă studiile, până la terminarea acestora, dar fără a depăşi vârsta de 25 ani.

(2) Copiii urmaşi care, înainte de a împlini vârsta de 16 ani, au devenit invalizi de gradul I sau II, primesc, după încetarea plăţii pensiei de urmaş pe toată perioada invalidităţii, un ajutor de 350 lei lunar pentru gradul I şi de 300 lei lunar pentru gradul II.”

88. Legea nr. 49/1999, în vigoare de la 1 aprilie 1999, reglementează dreptul analizat în art. 5 alin. (1). Conform acestui text legal, copiii celor morţi sau dispăruţi în război, precum şi ai celor care la data decesului erau pensionari I.O.V.R. „au dreptul la pensie de urmaş în condiţiile în care se acordă, potrivit legii, pensiile de urmaş în cadrul asigurărilor sociale de stat”.

89. Potrivit art. 66 din Legea nr. 19/2000, „Copiii au dreptul la pensie de urmaş:

a) până la vârsta de 16 ani;

b) dacă îşi continuă studiile într-o formă de învăţământ organizată potrivit legii, până la terminarea acestora, fără a depăşi vârsta de 26 de ani;

c) pe toată durata invalidităţii de orice grad, dacă aceasta s-a ivit în perioada în care se aflau în una dintre situaţiile prevăzute la lit. a) sau b)”.

90. Legea nr. 19/2000, în vigoare de la 1 aprilie 2001 până la 31 decembrie 2010, a fost abrogată şi înlocuită prin Legea nr. 263/2010, la care se referă sesizarea ce formează obiectul prezentei dezlegări.

91. În reglementarea Legii nr. 263/2010, pensia de urmaş se cuvine copiilor şi soţului supravieţuitor, dacă susţinătorul decedat era pensionar sau îndeplinea condiţiile pentru obţinerea unei pensii, conform art. 83. Condiţiile de acordare a pensiei de urmaş cuvenite copiilor sunt stabilite de art. 84 din Legea nr. 263/2010. Astfel, „Copiii au dreptul la pensie de urmaş:

a) până la vârsta de 16 ani;

b) dacă îşi continuă studiile într-o formă de învăţământ organizată potrivit legii, până la terminarea acestora, fără a depăşi vârsta de 26 de ani;

c) pe toată durata invalidităţii de orice grad, dacă aceasta s-a ivit în perioada în care se aflau în una dintre situaţiile prevăzute la lit. a) sau b)”.

92. Aşadar, o primă concluzie ce se poate desprinde din analiza normelor juridice edictate în materia pensiei I.O.V.R., cel puţin în ultimii 65 de ani, este aceea că dreptul acordat prin prevederile analizate – cuprinse în prezent în art. 5 alin. (1) din Legea nr. 49/1999 – reprezintă o modalitate în care statul român sprijină destinatarii normei, în condiţiile şi limitele stabilite de lege, în cazul pierderii susţinătorului, decedat sau dispărut în război ori decedat ulterior, în contextul în care era beneficiarul unei pensii I.O.V.R, ca invalid sau accidentat de război.

93. Recurgând la metoda de interpretare logică a dispoziţiilor legale enunţate, în sensul că, unde legea nu distinge, nici interpretul nu trebuie să distingă, rezultă că, trimiţând la condiţiile de acordare a unui drept prevăzut de o anumită reglementare generală, fără a le exclude pe unele dintre acestea, textul legal presupune îndeplinirea tuturor condiţiilor legale instituite de norma la care trimite pentru recunoaşterea dreptului. Astfel, dacă legea nu face vreo distincţie între condiţiile instituite de norma la care face trimitere, nici interpretul nu trebuie să o facă, nefiind permisă realizarea unor distincţii pe care legea nu le prevede.

94. Interpretarea expusă nu poate fi înlăturată, în cazul concret, de regula de interpretare conform căreia legea trebuie interpretată în sensul aplicării ei, iar nu în sensul neaplicării sale. Această regulă de interpretare logică a legii civile presupune că orice normă juridică trebuie interpretată în aşa mod încât să se identifice posibilitatea aplicării ei, şi nu să se motiveze imposibilitatea aplicării sale. Or, în cazul concret supus interpretării, nu este în discuţie o imposibilitate de aplicare a normei legale, aceasta având aptitudinea de a fi aplicată în condiţiile care rezultă din textul său. Împrejurarea că, la un moment dat, respectiva normă nu va mai putea fi aplicată datorită faptului că ipoteza reglementată de ea nu se mai poate materializa, în mod obiectiv, datorită trecerii timpului, nu presupune că respectiva normă nu s-ar fi aplicat, în perioada corespunzătoare de timp, la situaţiile pe care aceasta le reglementa.

95. De altfel, inclusiv din expunerea de motive care a însoţit proiectul de act normativ materializat ulterior în Legea nr. 49/1999, iniţiatorii legii au subliniat că la momentul anului 1999 se estima un număr de aproximativ 32.417 beneficiari ai legii, număr aflat în continuă şi constantă descreştere „datorită vârstei înaintate” a acestor beneficiari.

96. În acest context, este de observat că, date fiind ipotezele reglementate de dispoziţia legală care formează obiectul analizei, sfera sa de aplicare, din punctul de vedere al beneficiarilor săi, se află într-o continuă şi constantă descreştere, urmând a exista un moment în care, într-adevăr, dispoziţiile art. 5 alin. (1) din Legea nr. 49/1999 nu îşi vor mai găsi aplicare.

97. Pe de altă parte, datorită similitudinii de reglementare, se poate observa că art. 5 alin. (1) din Legea nr. 49/1999, deşi este cuprins într-un act normativ nou, asigură continuitate unor norme juridice preexistente, regăsite anterior în Decretul nr. 292/1959 şi regulamentul său de aplicare, precum şi în Decretul nr. 245/1977, concretizând legislativ intenţia constantă a legiuitorului de sprijinire a persoanelor vizate de textul legal şi de asigurare a unei forme de ajutor material din partea statului român, sub forma juridică a unei pensii speciale de urmaş (pensia de urmaş I.O.V.R.), a cărei acordare presupune însă îndeplinirea unor condiţii legale.

98. Legiuitorul din anul 1999 avea libertatea de a lărgi sfera de aplicare a normelor ce reglementează pensia de urmaş I.O.V.R., atât în privinţa destinatarilor normei, cât şi sub aspectul duratei de timp în care beneficiarii normei urmau să primească o astfel de pensie. Neprocedând astfel ci, dimpotrivă, trimiţând la condiţiile necesar a fi îndeplinite pentru acordarea pensiei de urmaş în cadrul asigurărilor sociale de stat, la fel ca şi reglementările anterioare analizate mai sus, rezultă că dispoziţiile Legii nr. 49/1999 nu au instituit un drept nou în peisajul legislativ românesc, ci au reluat şi menţinut în dreptul obiectiv naţional, în aceeaşi formulare şi cu acelaşi conţinut, norme juridice preexistente, care stabileau condiţiile de acordare a pensiei I.O.V.R. pentru urmaşii celor morţi, dispăruţi, invalizi sau accidentaţi în război, prin trimitere la condiţiile generale necesar a fi îndeplinite pentru acordarea pensiei de urmaş în cadrul asigurărilor sociale de stat.

99. Dintr-o altă perspectivă, limitarea pensiei de urmaş I.O.V.R. care se acordă copiilor celor morţi, dispăruţi, invalizi sau accidentaţi în război, cel mult până la împlinirea vârstei de 26 de ani, adică în limitele în care se acordă şi pensia de urmaş de drept comun, este susţinută şi de natura juridică a pensiei de urmaş.

100. În acest sens sunt de observat statuările conţinute în Decizia nr. 6 din 5 februarie 2024, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 192 din 8 martie 2024, referitoare la prevederile art. 89 alin. (1) lit. a) şi alin. (2) din Legea nr. 263/2010:

89. Într-un prim plan de analiză se reţine că pensia de urmaş reprezintă, potrivit doctrinei (a se vedea, în acest sens, A. Athanasiu, Reflecţii privind pensia de urmaş din perspectiva naturii sale juridice, în Revista Dreptul nr. 11/2020), o obligaţie legală de întreţinere care nu mai subzistă în această formă în sarcina susţinătorului, ca urmare a decesului acestuia, şi care prin voinţa legiuitorului este preluată de sistemul public de pensii, după reguli de eligibilitate şi de stabilire specifice a cuantumului său.

90. În esenţă, aceasta are natura juridică de pensie derivată din pensia susţinătorului decedat anterior.”

101. Astfel, în cazul pensiei de urmaş, dată fiind natura sa juridică, de obligaţie legală de întreţinere, întinderea obligaţiei statului român nu o poate depăşi pe cea a susţinătorului, pe care a preluat-o conform legii.

102. Există totuşi un element de diferenţă în ceea ce priveşte condiţiile de acordare a pensiei de urmaş de drept comun (cea reglementată în cadrul asigurărilor sociale de stat) în raport cu condiţiile de acordare a pensiei de urmaş I.O.V.R. Astfel, pensia de urmaş de drept comun se acordă urmaşilor celui decedat numai dacă acesta din urmă, la data decesului, era pensionar ori îndeplinea condiţiile legale pentru obţinerea unei pensii [în ordine cronologică: art. 28 alin. (2) din Decretul nr. 292/1959, art. 39 alin. (2) din Legea nr. 3/1977, art. 65 din Legea nr. 19/2000, respectiv art. 83 din Legea nr. 263/2010]. O astfel de condiţie nu trebuie îndeplinită în ipoteza pensiei de urmaş I.O.V.R., astfel că urmaşii celui decedat sau dispărut în război beneficiază de această pensie de urmaş cu caracter special, indiferent dacă, la data decesului antecesorului lor, acesta îndeplinea condiţiile legale pentru obţinerea unei pensii, dar numai până la limitele de vârstă stabilite de lege, în cazul urmaşilor copii.

103. Este de observat că, în situaţiile în care legiuitorul a dorit acordarea unei forme de sprijin material fără a ţine seama de criteriul vârstei beneficiarului, a introdus o reglementare care exprimă expres această intenţie. În acest mod s-a procedat în cazul altor drepturi acordate de stat, cum ar fi cele stabilite în favoarea eroilor-martiri şi luptătorilor care au contribuit la victoria Revoluţiei române din decembrie 1989, precum şi a persoanelor care şi-au jertfit viaţa sau au avut de suferit în urma revoltei muncitoreşti anticomuniste de la Braşov din noiembrie 1987.

104. În această situaţie, Legea recunoştinţei faţă de eroii-martiri şi luptătorii care au contribuit la victoria Revoluţiei române din decembrie 1989, precum şi faţă de persoanele care şi-au jertfit viaţa sau au avut de suferit în urma revoltei muncitoreşti anticomuniste de la Braşov din noiembrie 1987 nr. 341/2004, astfel cum a fost modificată şi completată prin Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 95/2014 (Legea nr. 341/2004), instituia, prin art. 4 alin. (2) lit. c), dreptul la o indemnizaţie lunară reparatorie pentru copilul eroului-martir, acordând un coeficient de 1,10 până la majorat sau până la terminarea studiilor, fără a depăşi vârsta de 26 de ani, indiferent în întreţinerea cui se află, şi un coeficient de 0,50, după vârsta de 26 de ani.

105. Acest text legal a fost supus interpretării Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, care, prin Decizia nr. 23 din 19 martie 2018, a stabilit că: „Dispoziţiile art. 4 alin. (2) lit. c) ultima teză din Legea recunoştinţei faţă de eroii-martiri şi luptătorii care au contribuit la victoria Revoluţiei române din decembrie 1989, precum şi faţă de persoanele care şi-au jertfit viaţa sau au avut de suferit în urma revoltei muncitoreşti anticomuniste de la Braşov din noiembrie 1987 nr. 341/2004, astfel cum a fost modificată şi completată prin Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 95/2014, nu impun nicio condiţie pentru acordarea indemnizaţiei lunare reparatorii copilului eroului-martir după vârsta de 26 de ani.”

106. Astfel, chiar dacă intenţia de sprijinire şi de acordare a unei forme de ajutor material din partea statului român este comună celor două drepturi, există elemente care le diferenţiază şi care determină concluzia că, în cazul dreptului prevăzut de art. 5 alin. (1) din Legea nr. 49/1999, vârsta solicitantului este relevantă deoarece reprezintă o condiţie stabilită de actul normativ în acest sens.

107. Pe de o parte, natura juridică a celor două drepturi este diferită: dreptul acordat conform Legii nr. 341/2004 are natura juridică a unei indemnizaţii lunare reparatorii acordate copilului eroului-martir, ca beneficiu ce face parte dintr-un ansamblu de măsuri instituite de lege pentru cinstirea memoriei celor care şi-au jertfit viaţa şi în semn de gratitudine faţă de cei care au luptat pentru victoria Revoluţiei române din decembrie 1989; în privinţa dreptului acordat copiilor celor morţi sau dispăruţi în război, precum şi ai celor care la data decesului erau pensionari I.O.V.R., dreptul acordat este calificat de lege ca fiind o pensie de urmaş, care suplineşte obligaţia legală de întreţinere care nu mai subzistă în această formă în sarcina susţinătorului ca urmare a decesului acestuia şi care, prin voinţa legiuitorului, este preluată de sistemul public de pensii, după reguli de eligibilitate şi de stabilire specifice a cuantumului său.

108. Pe de altă parte, art. 5 alin. (1) din Legea nr. 49/1999 trimite expres la condiţiile în care se acordă pensiile de urmaş în cadrul asigurărilor sociale de stat, fără a elimina unele dintre acestea, iar art. 4 alin. (2) lit. c) din Legea nr. 341/2004 prevede expres acordarea dreptului la indemnizaţia lunară reparatorie pentru copilul eroului-martir după vârsta de 26 de ani.

109. Prin urmare, se impune concluzia că, dacă art. 5 alin. (1) din Legea nr. 49/1999 trimite expres la condiţiile de acordare a dreptului de pensie în cadrul asigurărilor sociale de stat, fără a conţine nicio prevedere derogatorie, nu există temei pentru a considera că nu este necesar să fie îndeplinită vreuna dintre aceste cerinţe la care norma specială face trimitere.

110. În consecinţă, dispoziţiile art. 5 alin. (1) din Legea nr. 49/1999 se interpretează în sensul că, pentru a beneficia de pensia de urmaş reglementată de acest act normativ, solicitantul trebuie să facă dovada calităţii de copil al persoanei moarte, dispărute în război sau al fostului pensionar I.O.V.R., precum şi să îndeplinească condiţiile legale impuse în cadrul asigurărilor sociale de stat pentru acordarea pensiei de urmaş. În cazul copiilor, conform art. 84 din Legea nr. 263/2010, condiţiile de acordare a pensiei de urmaş sunt: vârsta sub 16 ani sau, dacă solicitantul îşi continuă studiile într-o formă de învăţământ organizată potrivit legii, până la terminarea acestora, fără a depăşi vârsta de 26 de ani, sau pe toată durata invalidităţii de orice grad, dacă aceasta s-a ivit în perioada în care solicitantul se afla în una dintre situaţiile anterioare.

111. Pentru toate considerentele arătate, în temeiul art. 519, cu referire la art. 521 din Codul de procedură civilă,

ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
În numele legii
D E C I D E:

Admite sesizarea formulată de Curtea de Apel Bucureşti – Secţia a VII-a pentru cauze privind conflicte de muncă şi asigurări sociale, în Dosarul nr. 2.006/87/2022, privind pronunţarea unei hotărâri prealabile şi, în consecinţă, stabileşte că:

În interpretarea dispoziţiilor art. 5 alin. (1) din Legea nr. 49/1999 privind pensiile I.O.V.R., cu modificările şi completările ulterioare, norma de trimitere care face referire la condiţiile de acordare a pensiei de urmaş pentru copiii celor morţi sau dispăruţi în război, precum şi pentru copiii celor care la data decesului erau pensionari I.O.V.R., ca accidentaţi sau invalizi de război, implică şi îndeplinirea condiţiilor prevăzute de art. 84 din Legea nr. 263/2010 privind sistemul unitar de pensii publice, cu modificările şi completările ulterioare.

Obligatorie, potrivit dispoziţiilor art. 521 alin. (3) din Codul de procedură civilă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 17 iunie 2024.