Custodie exclusivă. Exercitarea drepturilor părintești de un singur părinte.

Odată cu intrarea în vigoare a Noului Cod Civil, legislația română a abandonat conceptul de „încredințare a minorului” în favoarea noțiunii moderne de „autoritate părintească”, aliniindu-se astfel la principiile dreptului european al familiei. Principiul fundamental care guvernează relațiile dintre părinți și copii după divorț este exercitarea în comun a autorității părintești, reflectând ideea de co-parentalitate și responsabilitate partajată.

În acest context, exercitarea autorității de către un singur părinte reprezintă o măsură cu caracter excepțional, care poate fi dispusă exclusiv de către instanța de judecată. Orice astfel de decizie este riguros fundamentată pe principiul primordial al interesului superior al copilului.

1. De la „custodie” la „autoritate părintească”

1.1. Analiza terminologică

Deși termenii „custodie comună” și „custodie exclusivă” sunt larg răspândiți în limbajul curent, fiind preluați din alte sisteme de drept și utilizați în diverse convenții internaționale, este esențial de subliniat că aceștia nu se regăsesc ca atare în legislația română în vigoare. În practică, sintagma „custodie exclusivă” este utilizată colocvial pentru a descrie situația juridică a exercitării autorității părintești de către un singur părinte.

Noul Cod Civil a înlocuit vechea noțiune de „încredințare a copilului spre creștere și educare”, specifică fostului Cod al Familiei, cu conceptul modern și mai cuprinzător de „autoritate părintească”. Noțiunea de „custodie” este intrinsec legată de contextul unei rupturi între părinți, precum un divorț sau o separare. În schimb, „autoritatea părintească” este un concept permanent și mai amplu, care definește relația juridică dintre părinte și copil indiferent de statutul marital al părinților.

Prin această redefinire, legiuitorul a urmărit în mod deliberat să elimine orice conotație de „proprietate” sau „control” asupra copilului, pe care termenul „custodie” o putea sugera, și să o înlocuiască cu o viziune bazată pe un set continuu de „drepturi și îndatoriri”. Scopul acestei noi abordări este de a diminua conflictul parental post-divorț, eliminând conceptele antagonice de „părinte câștigător” și „părinte învins” și promovând, ca regulă, responsabilitatea comună și continuă a ambilor părinți.

1.2. Definiția și conținutul autorității părintești

Conform Articolului 483 din Codul Civil, autoritatea părintească este definită ca fiind „ansamblul de drepturi şi îndatoriri care privesc atât persoana, cât şi bunurile copilului şi aparţin în mod egal ambilor părinţi”. Aceasta se exercită întotdeauna exclusiv în interesul superior al copilului.

Conținutul autorității părintești este detaliat în Articolele 487-499 din Codul Civil și în Legea nr. 272/2004 privind protecția și promovarea drepturilor copilului, incluzând, dar fără a se limita la, următoarele prerogative și obligații:

• Dreptul și îndatorirea de a crește copilul: Aceasta implică îngrijirea sănătății, a dezvoltării fizice, psihice și intelectuale, precum și asigurarea educației, învățăturii și pregătirii profesionale a acestuia.
• Dreptul și îndatorirea de a stabili identitatea copilului: Părinții aleg numele și prenumele copilului și au obligația de a-l înregistra după naștere.
• Dreptul și îndatorirea de supraveghere și întreținere: Părinții sunt obligați solidar să asigure întreținerea copilului minor, obligație ce se poate extinde până la finalizarea studiilor, dar nu mai târziu de vârsta de 26 de ani.
• Dreptul de a administra bunurile copilului și de a-l reprezenta în actele juridice civile sau de a-i încuviința actele.
• Dreptul de a cere înapoierea copilului de la orice persoană care îl deține fără drept.

1.3. Principiul co-parentalității: exercitarea în comun ca regulă fundamentală

Legislația actuală consacră principiul co-parentalității, stabilind că regula, atât în timpul căsătoriei, cât și după divorț, este exercitarea autorității părintești în comun și în mod egal de către ambii părinți. Articolul 397 din Codul Civil este explicit în acest sens: „După divorţ, autoritatea părintească revine în comun ambilor părinţi, afară de cazul în care instanţa decide altfel”.

În practică, după separare, exercitarea în comun a autorității părintești presupune consultarea obligatorie a ambilor părinți pentru luarea deciziilor importante care privesc copilul. Acestea includ, de exemplu, alegerea școlii, deciziile medicale majore (intervenții chirurgicale, tratamente pe termen lung), schimbarea domiciliului copilului într-o altă localitate sau țară și obținerea pașaportului pentru călătorii în străinătate.

În ceea ce privește deciziile curente, de zi cu zi (legate de alimentație, program zilnic, teme), acestea sunt luate de părintele rezident, adică părintele la care instanța a stabilit locuința copilului, fără a necesita consultarea prealabilă a celuilalt părinte.

2. Fundamentul măsurii de excepție: interesul superior al copilului

Orice decizie a instanței de tutelă în cauzele care implică minori, și în special cele referitoare la modul de exercitare a autorității părintești, este guvernată de un principiu: „interesul superior al copilului”. Atât menținerea regulii autorității comune, cât și dispunerea măsurii excepționale a autorității exclusive trebuie să fie justificate exclusiv prin prisma acestui concept.

Legislația nu oferă o definiție rigidă a acestui principiu, permițând instanței să îl adapteze la circumstanțele particulare ale fiecărui caz. Această flexibilitate este esențială, dar impune judecătorului o responsabilitate sporită de a-și fundamenta hotărârea nu pe convingeri personale, ci pe criterii obiective și pe un probatoriu solid administrat în cauză.

Elementele care conturează acest interes, conform Legii nr. 272/2004 și practicii judiciare, includ asigurarea unui mediu familial stabil și sigur, garantarea unei dezvoltări armonioase din punct de vedere fizic, psihic, spiritual, moral și social, menținerea, pe cât posibil, a relațiilor personale cu ambii părinți și protejarea copilului față de orice formă de abuz, neglijență sau violență. Astfel, un părinte care solicită exercitarea exclusivă a autorității părintești nu poate invoca în mod abstract „interesul copilului”; acesta trebuie să demonstreze în mod concret, prin probe concludente, cum anume exercitarea în comun a autorității ar prejudicia în mod specific și grav dezvoltarea și bunăstarea copilului.

3. Temeiurile legale pentru exercitarea autorității părintești de către un singur părinte

Legislația română prevede două categorii distincte de situații în care autoritatea părintească este exercitată de un singur părinte: cele care operează de drept, ca urmare a unei imposibilități obiective a celuilalt părinte, și cele care sunt dispuse de instanță pe baza unei analize de fond a unor motive temeinice.

3.1. Cazurile de exercitare de drept (art. 507 cod civil): situații de imposibilitate obiectivă

Articolul 507 din Codul Civil reglementează situațiile în care un părinte exercită singur autoritatea părintească de jure, ca o consecință directă a legii, fără a fi necesară o analiză de oportunitate din partea instanței. Aceste cazuri sunt:

• Decesul sau declararea judecătorească a morții unui părinte: În această ipoteză, autoritatea părintească revine de drept și în integralitate părintelui supraviețuitor.
• Punerea sub interdicție judecătorească a unui părinte: Această măsură, care se dispune față de o persoană lipsită de discernământ, atrage pierderea totală a capacității de exercițiu. În consecință, părintele pus sub interdicție devine legalmente inapt să exercite drepturile și să își asume obligațiile ce decurg din autoritatea părintească.
• Decăderea din exercițiul drepturilor părintești: Aceasta este cea mai gravă sancțiune civilă aplicabilă unui părinte, dispusă de instanță atunci când acesta, prin faptele sale (rele tratamente, neglijență gravă, purtare abuzivă), pune în pericol viața, sănătatea sau dezvoltarea copilului. Decăderea din drepturi a unui părinte conduce automat la exercitarea exclusivă a autorității de către celălalt părinte.
• Neputința, din orice motiv, de a-și exprima voința: Această categorie acoperă o varietate de situații factuale, confirmate de doctrină și jurisprudență, precum starea de comă, o boală psihică gravă care împiedică exprimarea unei voințe lucide, dispariția sau executarea unei pedepse privative de libertate de lungă durată care face imposibilă implicarea în viața copilului.

3.2. Cazurile lăsate la aprecierea instanței (art. 398 cod civil): situații de inadecvare parentală

Articolul 398 din Codul Civil constituie temeiul juridic principal în baza căruia instanța de tutelă poate hotărî, în cadrul procesului de divorț sau ulterior, ca autoritatea părintească să fie exercitată exclusiv de către unul dintre părinți. Condiția esențială impusă de lege este existența unor „motive întemeiate”, evaluate prin prisma interesului superior al copilului.

Deși Codul Civil nu oferă o listă a acestor motive, Articolul 36, alineatul (7) din Legea nr. 272/2004 privind protecția și promovarea drepturilor copilului oferă o enumerare exemplificativă, care servește drept ghid pentru instanță. Printre aceste motive se numără:

• Alcoolismul, boala psihică sau dependența de droguri a celuilalt părinte;
• Violența fizică sau psihologică exercitată față de copil sau față de celălalt părinte;
• Condamnări penale definitive pentru infracțiuni grave, precum traficul de persoane, traficul de droguri, infracțiuni privitoare la viața sexuală sau infracțiuni de violență;
• Orice alt motiv legat de riscuri concrete pentru copil, care ar decurge din exercitarea în comun a autorității.

Analiza acestor motive relevă un numitor comun: toate descriu comportamente sau stări care creează un mediu periculos, toxic sau instabil pentru dezvoltarea armonioasă a copilului. Măsura nu are un caracter punitiv, ci unul eminamente protector. Instanța nu sancționează un părinte pentru greșeli izolate, ci intervine atunci când comportamentul unuia dintre părinți demonstrează o incapacitate structurală de a oferi un mediu sigur, făcând astfel co-parentalitatea dăunătoare pentru copil.

4. Litigiul pentru stabilirea autorității părintești exclusive

4.1. Cadrul procesual

Stabilirea exercitării exclusive a autorității părintești este o prerogativă exclusivă a instanței de judecată, în calitate de instanță de tutelă. Un acord între părinți în acest sens nu poate fi autentificat la notar, ci trebuie supus controlului judecătoresc pentru a se verifica dacă este în interesul superior al copilului.

Competența teritorială pentru judecarea unei astfel de cereri revine judecătoriei de la domiciliul sau reședința copilului. Cererea poate fi formulată fie ca o cerere accesorie în cadrul procesului de divorț, fie printr-o acțiune separată, dacă împrejurările care o justifică au apărut sau au fost descoperite ulterior desfacerii căsătoriei.

4.2. Administrarea probelor

Având în vedere că exercitarea în comun a autorității părintești este regula, sarcina probei revine părintelui care solicită măsura de excepție. Acesta trebuie să prezinte un probatoriu solid, capabil să răstoarne prezumția legală și să convingă instanța de necesitatea exercitării exclusive. Mijloacele de probă uzuale în astfel de litigii includ:

• Înscrisuri: Certificate medico-legale, adeverințe medicale care atestă afecțiuni psihice sau dependențe, caziere judiciare, rapoarte de evaluare școlară, corespondență (e-mailuri, mesaje text) care relevă un comportament abuziv sau dezinteres.
• Proba cu martori: Audieri de rude, prieteni, vecini, cadre didactice sau consilieri școlari care pot oferi informații relevante despre comportamentul fiecărui părinte, relația acestora cu copilul și mediul familial.
• Interogatoriul părților: O probă directă prin care instanța poate evalua atitudinea, sinceritatea și capacitățile parentale ale fiecărui părinte.
• Expertiza psihologică: Instanța poate dispune efectuarea unei expertize psihologice a părinților și a copilului pentru a evalua obiectiv dinamica relațională, atașamentul, eventualele traume și capacitățile parentale.

4.3. Rolul central al anchetei psihosociale

În toate procesele care privesc minorii, efectuarea unei anchete psihosociale de către serviciul de autoritate tutelară din cadrul primăriei competente este o etapă procedurală obligatorie. Raportul de anchetă psihosocială constituie o probă esențială, pe care instanța o analizează cu prioritate. Această investigație are ca scop evaluarea condițiilor materiale și morale în care trăiește copilul, inclusiv condițiile de locuit, veniturile părinților, relația afectivă dintre copil și fiecare părinte, precum și percepția comunității locale (vecini, școală) asupra familiei. Deși concluziile raportului au o greutate considerabilă, instanța nu este ținută de acestea și are obligația de a le corobora cu întregul material probator administrat în cauză, existând situații în care aceste rapoarte pot fi formale sau pot surprinde doar aspecte superficiale.

4.4. Ascultarea copilului

Un element central al procedurii este respectarea dreptului copilului de a fi ascultat. Conform Articolului 264 din Codul Civil, ascultarea copilului care a împlinit vârsta de 10 ani este obligatorie în orice procedură administrativă sau judiciară care îl privește. De asemenea, instanța poate decide ascultarea și a unui copil care nu a împlinit această vârstă, dacă consideră că acest lucru este necesar pentru soluționarea cauzei și gradul său de maturitate o permite.

Ascultarea se realizează în condiții speciale, de regulă în camera de consiliu, pentru a proteja copilul de presiunea unei ședințe publice. Este crucial de înțeles că, deși opinia copilului este un element important, care trebuie luat în considerare în raport cu vârsta și gradul său de maturitate, aceasta nu este decisivă. Hotărârea finală aparține instanței, care va decide întotdeauna în funcție de ceea ce stabilește că reprezintă interesul superior al copilului, interes care, în anumite situații, poate să nu coincidă cu dorința exprimată de acesta.

Comparație între modurile de exercitare a autorității părintești post-separare

5. Statutul juridic al părintelui care nu exercită autoritatea părintească

Chiar și atunci când instanța dispune exercitarea autorității exclusiv de către un părinte, celălalt părinte nu este complet înlăturat din viața copilului și nu își pierde calitatea de părinte. Legea îi conservă un set de drepturi și obligații fundamentale.

5.1. Drepturi reziduale, dar fundamentale

Articolul 398, alineatul (2) din Codul Civil conturează cu precizie statutul juridic al părintelui care nu exercită autoritatea, menținându-i două drepturi esențiale:

• Dreptul de a veghea asupra modului de creștere și educare a copilului: Acest drept nu este unul de decizie, ci un mecanism de supraveghere și control. Părintele are dreptul de a solicita și de a primi informații relevante despre situația școlară, medicală și evoluția generală a copilului. În cazul în care constată că modul în care celălalt părinte își exercită autoritatea este dăunător pentru copil, acesta se poate adresa din nou instanței de tutelă.
• Dreptul de a consimți la adopția copilului: Acesta este un drept fundamental, care subliniază faptul că legătura de filiație rămâne intactă. Chiar dacă un părinte este considerat inapt să participe la deciziile cotidiene, consimțământul său rămâne indispensabil pentru un act juridic de o asemenea gravitate precum adopția, care rupe legăturile de rudenie cu familia de origine.

5.2. Dreptul la legături personale (dreptul de vizită)

Dreptul de a menține legături personale cu copilul este un drept fundamental, recunoscut atât părintelui, cât și copilului, și subzistă indiferent de modul de exercitare a autorității părintești. În cazul autorității exclusive, părintele care nu exercită autoritatea are dreptul la un program de legături personale (vizite, găzduire în weekenduri și vacanțe, comunicare telefonică etc.). Dacă părinții nu se înțeleg, acest program va fi stabilit în detaliu de către instanța de judecată, pe baza unor criterii precum vârsta copilului, legătura afectivă existentă și disponibilitatea părintelui.

5.3. Menținerea obligației legale de întreținere

Este de o importanță crucială să se înțeleagă că stabilirea exercitării exclusive a autorității părintești de către un părinte nu îl exonerează pe celălalt de obligația legală de întreținere (plata pensiei alimentare). Această obligație este decuplată de exercitarea drepturilor părintești decizionale. Fundamentul său juridic nu este participarea la luarea deciziilor, ci legătura de filiație. Chiar și în situația extremă a decăderii din drepturile părintești, obligația de întreținere subzistă. Prin urmare, părintele care nu exercită autoritatea este în continuare obligat, prin lege, să contribuie financiar la cheltuielile de creștere, educare, învățătură și pregătire profesională a copilului.

6. Implicații practice

6.1. Consecințe practice ale autorității exclusive

Din punct de vedere practic, hotărârea judecătorească prin care se stabilește autoritatea exclusivă conferă părintelui respectiv autonomie decizională deplină. Acesta poate înscrie singur copilul la școală sau la medic, poate consimți singur pentru intervenții medicale și, un aspect deosebit de important, poate obține eliberarea pașaportului pentru copil și poate călători cu acesta în afara granițelor țării fără a necesita o procură sau o declarație notarială din partea celuilalt părinte. Hotărârea judecătorească definitivă suplinește acordul celuilalt părinte în fața autorităților competente (Poliția de Frontieră, Serviciul Pașapoarte).

6.2. Caracterul reversibil al măsurii

O hotărâre judecătorească privind modul de exercitare a autorității părintești nu este ireversibilă. Aceasta nu beneficiază de o autoritate de lucru judecat absolută, deoarece este pronunțată în considerarea unor circumstanțe de fapt existente la un moment dat.

Conform Articolului 403 din Codul Civil, dacă aceste împrejurări se schimbă în mod semnificativ, oricare dintre părinți, copilul (dacă are capacitate de exercițiu restrânsă), sau o instituție de protecție a copilului poate solicita instanței modificarea măsurii inițiale.

De exemplu, un părinte căruia i s-a restrâns exercițiul autorității din cauza unei dependențe poate solicita revenirea la autoritatea comună dacă dovedește, prin probe concludente (adeverințe medicale, rapoarte de consiliere), că s-a reabilitat complet și nu mai reprezintă un pericol pentru copil. Un astfel de demers complex este recomandat să fie gestionat cu ajutorul unui avocat  specializat în dreptul familiei – Petrea & Asociații – avocat Timișoara

6.3. Autoritate exclusivă vs. decăderea din drepturi

Este esențială clarificarea distincției dintre exercitarea exclusivă a autorității părintești și decăderea din drepturile părintești, două noțiuni adesea confundate.

• Exercitarea exclusivă a autorității (Art. 398 C. civ.): Este o măsură de organizare a vieții copilului după divorț, luată atunci când co-parentalitatea este considerată dăunătoare din cauza inadecvanței unuia dintre părinți. Părintele care nu exercită autoritatea păstrează drepturi reziduale importante (supraveghere, consimțământ la adopție, legături personale) și obligația de întreținere.
• Decăderea din drepturi (Art. 508 C. civ.): Este o sancțiune civilă gravă, aplicată pentru fapte culpabile care au periclitat direct și grav dezvoltarea copilului. Drepturile părintelui decăzut sunt aproape complet anulate, cu excepția notabilă a dreptului de a consimți la adopție și a menținerii integrale a obligației de întreținere.

Concluzii

Analiza cadrului legislativ și a practicii judiciare din România relevă o orientare clară către protejarea principiului co-parentalității, exercitarea în comun a autorității părintești fiind considerată regula benefică pentru dezvoltarea copilului. Stabilirea autorității exclusive rămâne o măsură de excepție, strict circumscrisă unor situații în care implicarea decizională a unui părinte ar aduce prejudicii concrete și grave interesului superior al minorului.

Pentru părinții implicați în astfel de litigii, se recomandă o abordare strategică axată pe bunăstarea copilului, nu perpetuarea conflictului personal. Orice cerere de exercitare exclusivă a autorității trebuie să fie susținută de un probatoriu riguros și obiectiv, care să demonstreze existența unuia dintre motivele temeinice prevăzute de lege.

Este esențială documentarea oricăror incidente de violență, neglijență sau comportament inadecvat. Totodată, chiar și în contextul unui conflict, încurajarea menținerii unor legături personale sănătoase între copil și celălalt părinte, în măsura în care nu există un pericol real, poate fi un factor pozitiv în evaluarea instanței.

Având în vedere complexitatea procedurală și miza emoțională ridicată, apelarea la serviciile unui cabinet specializat, precum Petrea & Asociații – Avocat Timișoara, este recomandată.

Răzvan Petrea – avocat Timișoara

Întrebări frecvente